LECTURI PARALELE

Ionel Bota
eseist, Oraviţa

Poemul‑regenerare. Lirica lui Ion Oprişor sau despre o metafizică a desfătărilor spirituale[1]

În poezia bună, adevărată, eul ,,citeşte” simbolici, descifrează întâmpinarea lumii şi jubilează în compensaţie executând pedeapsa scrisului, cumva în reflex. Iar poetul, cu francheţea teribilă a unui om cultivat, la propriu, este inflexibil la ,,zgomotele” celeilalte lumi, a banalului, în schimb imaginaţia e ridicată la puterea unei ,,transgresiuni” identitare cu tenacitatea simplităţii de a propune mai cu seamă teme deschise.

Un poet autentic este Ion Oprişor, personaj complex în ansamblul culturii bănăţene de astăzi, un autor de mult derobat de stângăciile începuturilor. Examinarea contextuală a operei sale de până acum spre a‑i forja gesticulaţiile echivalează cu operaţiunea explorării unui univers, compact axiologic, de spire ale meditaţiei sofianiste şi frivolităţi elegante în stoparea riscurilor fanteziei strivitoare şi ni‑l arată pe acest interesant autor ca pe un bun mâ­nuitor fără rival al metaforei tragice şi al genuinului în poezie, aforistic‑sentenţios dublat de conotaţii ale fiinţei ficţionale. În firul cu plumb (prefaţată de Daniel Marian şi salutată eutuziast pe copertă, de Cornel Ungureanu, o copertă inspirată şi realizată de Daniela Cădărean, grafica interioară fiind asigurată de Radu Cleţiu), esplanada poeziei are numai de câştigat mai ales că intuim mitul fascinant al regenerării şi tema nepătrunsului voalat, care sunt exprimări ale unui spirit ambiţionând să‑şi ,,vizioneze” propriul univers liric cu un fel de determinare covârşitor‑fastuoasă. Sensurile, senzitivitatea dar şi senzorialitatea sunt controlate de un veritabil penel al plasticianului (Ion Oprişor se afirmă constant şi în pictură), un fel de maître à penseur calibrând un spaţiu eterat („mă tem că zeii nu vor înţelege/ ce lungi fâşii de ceaţă alunecă din peşti/ şi nici epitalamusul nesomnului ce drege/ca o lumină moartea lipită de fereşti/ vor înţelege poate hipnoticele umbre/ ce scot de sub paftale doar toamnele caduce/ şi dilatează sternul retinelor cu ambre/ curgând încet din ceruri/ prin mine ca pe‑o cruce”) ori cvasi‑edulcorat, mai degrabă mimând acolade ale concretului vital. Iubirea este, aici, anotimpul întrebărilor grave, o distopie, altminteri ,,însoţind” structurarea labirintului, consacrând zborul ,,manipulărilor” pure: „în locul în care cândva/ zilele luaseră cuminţi forma ta/a rămas doar mărul/ după care mi se însetează ochiul/ai lăsat să zboare tot ce erai/ îmi zici/ pune‑ţi mâna la ochi şi nu‑ţi îngâdui/ să renunţi//desferecă‑mă doamne şi/ învaţă‑mă nepăsarea respiraţiei/ la asfinţit să pot păcăli luna/ până la primul dezastru” (p. 53).

Lumi rezolute imprimă captivantului spectacol liric statutul de comunicare cordială, mobilarea cu metafore a fiecărui poem este ireproşabilă. Spre lumea obstaculară, singura cale a învingătorului este eliberarea prin cuvânt („uneori te visez/deschizi ferestrele şi în loc de aer/ intră păsări cu gheare mari/scurmându‑mi ochii/alteori se apropie de tine/cu firimiturile mâinilor mele în gheare/ vor să te atingă/şi tresari/ţinând în palme clipa/din care mă nasc şi mor/ în acelaşi timp”), totul este regenerare, strigăt, sacrificiu al strămutărilor din real în imagologia unei torturante desfătări spirituale. Un puzzle ce pare, de departe, un veşmânt policrom, ţine ca efect de orchestrarea poemului, dincolo de ceea ce numeam conotaţiile idealizării. Reperând, altfel, eul artistului plastic, am putea vorbi de pigmentări cromato‑lirice, un imagism frontal iscat dintr‑un joc al căutărilor, învăluitor şi edificând la urma‑urmei osmoze literale, amplifică gradul de sugestivitate. Ion Oprişor manifestă o râvnă dementă pentru ceea ce hermeneutul ar numi orizonturi imaginative. Dar universul afectiv îşi fixează legitimităţi în verosimilitatea minimei introspecţii; e ca şi cum eul liric ar contempla cosmosul la vremuri de disoluţie. Existenţa e ,,reală” dar lumea e plată câtă vreme ostatecul poeziei ştie să evite împotmolirea în trenul caligrafierii ,,stărilor de agregare”. Aici, memoria este poezia, raţiune a lumii: „nimic din ceea ce nu este/lucruri vechi şi noi/ sărbători îngropate în oglinzi iar lumina/ a rămas desfăşurată pe ispita de bronz/ cu inscripţii sanscrite//eu sunt niciunde dar totdeauna acolo/ înnobilat cu toate păcatele lumii/nevăzute de nimeni după miezul nopţii zăpezile/ poartă hainele mele largi străbat spaţii/ şi nu le întreb de unde vin/alteori de parcă nu m‑aş fi născut/ trec împreună cu îngerii/peste prăpastia clipei abia începute” (p. 79).

Poezia‑triadă, poezia simbiozei trainice, antologhează, aici, fiinţa‑destin. Eul auctorial e, aşadar, agentul iradiant, iradiază, altminteri, stări de poezie, stări de pietate a sufletului, poeme‑rugăciune. Valorile expresive sunt uneori livrate aforistic, adesea cu o pasiune barochizantă, pojghiţa realului e mereu superficiu, pojghiţa poemului e, însă, cicatricea de pe rana sufletului ca urmă dureroasă într‑o materie sonoră: „deodată mâinile tale/ asemeni chemării umbrelor/ deschid toate fântânile lumii şi/ sunetul greu loveşte tăcerea ca pe o cortină/ păsări de fum traversează vedenii/ pe care nu le pot cuprinde/ e prima tresărire în care vreau să cobor” (p. 18).

Vastitatea lumii nu înseamnă deloc o ipostază conjuncturală pentru a da bine în edificarea acestui lirism, emisie reverberantă, la modul voluptuos‑estetic, a unei metafizici febrile, sangvinare, emoţionând cum în tainele unui alcov al vârstei edenice. Altminteri, Ion Oprişor pare să fie un bun diagnostician al propriului imagism şi al tăcerii obstinate („zvoneşte toamna frunzele se scutur/ prin sânge mi se scurg arţarii goi/ inimi negre exilate la marginea cerului/ devenind corăbii albastre apoi/ îmi amintesc cum bravam stând de şase/ cum ploi buletine de ştiri scuipau printre dinţi/ când vârstele mele se mutaseră‑n oase/şi au crescut acolo cuminţi”), gongul spectacolului indică realitatea augmentată numai că se întâmplă, pentru reuşita perfecţionistului care este acest autor inteligent, transfigurarea subtilă a imaginilor, cu o febrilitate neo‑expresionistă. E sfidată alienarea, sunt sfidate ermetismul, rapelul solitudinii, fireşte, anihilează un ,,prevestitor” simili‑manierist, combinatoriul ţine deopotrivă de ludisme şi de stilistică, sunt mişcările anihilând tentaţiile spontaneităţii. Într‑o lume a globalizării, Dumnezeu ,,oferă” soluţia cadrului lămurit, până şi tandreţea misterios‑desmărginită e acea ,,foşnire” metafizică având semnificaţii posibile, ,,proferând” mutaţii şi riposte incitante, evocând voinţa unor plonjeuri ale fiinţei în deambulările marelui final, un fel de exonerare egotică: „aproape, destul de aproape/ îngerul lumii desprinde din toamnă/ cercuri concentrice// ar putea fi un semn/ nu‑l las să se amestece/ Dumnezeu ştie ce poţi atinge cu ochii/ nu am crezut niciodată/ că am să pot vedea ieşindu‑ţi din palme/ pâlcuri de păsări foşnind a păduri de mesteceni/ în care/ netulburat de fantasmele unui miracol/ chipul tău/ ca o lumină răsare” (p. 50).

Eul liric vrea să‑şi petreacă viaţa într‑o bibliotecă a imaginarului, steaua depărtărilor abjură proximitatea, veghea infatigabilă ţine aici de austerul dihotomiei expresionism‑abstracţionism, iubirea (naştere, viaţă, moarte, renaştere) se află surprinsă mereu în ediţie de lux („nu prea departe/ mintea mea închipuie/ pasărea descinsă dintr‑o viaţă anterioară// pe rochia ta albă colilie/ dansează umbra unui fluture/ ce frumoasă eşti femeie”), Marele Text e liber. O eliberare cum iniţierea travaliului transcenderii are drept ţintă fiinţa omului legitimat să se în‑cânte în lăuntrul său. Or, purificarea forţei, e de acord şi autorul nostru, seamănă cu o duminică luminoasă şi poate începe de oriunde, fie şi dintr‑o realitate îndoielnică. Celălalt anotimp, al plumbului greu, stabilizator, uniformizator, inspiră meridianul geografiei sufleteşti a fiinţei, sub pecetea puterii fertilizatoare a Marelui Poem: „prea devreme s‑a făcut târziu/ ne aşezăm împărţindu‑ne între/ bucata de cer şi câteva lucruri neterminate/ în timpul zilei/ uneori ne aşezăm la marginea lumii/ mâinile ne sunt reci/ tu dai glas unui cântec desenând în aer/ inimi roţii şi negre/ un fel de păsări rostogolindu‑se deasupra/ altor păsări/uneori stăm lângă o mare în care trebuie/ să fii nebun să te încumeţi să înoţi/ şi rămânem pe acelaşi nisip al clepsidrei/ aşteptând mereu un alt anotimp” (p. 65).

O carte solidă, în care nu depistezi nici măcar supărătoarele‑obositoarele automatisme din poezia colegilor de promoţie, firul cu plumb completează acolada valorică pe care au schiţat‑o în aceşti ani de evoluţie a literaturii române volumele lui Ion Oprişor.

[1] Ion Oprişor, firul cu plumb, Timişoara, Editura Eu­beea, 2022, 84 p.