LECTURI PARALELE
Viorel Mureşan
poet, Surduc, Sălaj
„Se făcea că scriseserăm amândoi cu aceeaşi mână”[1]
Dacă am vorbi despre timpul poetic, aşa cum o facem, la modul cel mai firesc, despre un timp al naraţiunii, atunci de bună seamă că o formă a lui ar fi aşteptarea. Aşteptarea e un interval de timp paradoxal, concomitent, şi plin, şi gol, cuprinzând când speranţă, când ezitare, însă generând mai întotdeauna un sentiment al zădărniciei. În aşteptare, în om poate miji atât calitatea de martor, cât şi cea de interlocutor. Iar toate aceste ipostaze sunt înfăşurate în mai multe văluri de stare sufletească, numai bună să devină material literar. Lăsând în spate oceanul de aşteptare bătut în culori întunecat‑tragice din întreaga operă kafkiană, trei mari texte literare ale secolului al XX‑lea au consacrat definitiv această temă: Aşteptându‑i pe barbari (1904), un poem de Konstantinos P. Kavafis, Deşertul tătarilor (1940), romanul lui Dino Buzzati şi Aşteptându‑l pe Godot (1952), o dramă absurdă de Samuel Beckett. Mai mult ca sigur că fără nicio legătură cu aceste repere, care prin simpla enunţare pot fi strivitoare, Doina Adriana Nicolăiţă îşi intitulează Aşteptările, un volum de poezii ce vede lumina tiparului la Editura Mirador din Arad, în 2023. Trebuie să ne apropiem de această carte cu sentimentul că aşteptarea este general‑omenească şi fiecare o trăieşte şi exprimă în felul său. Volumul e compact, cele 60 de poeme nefiind compartimentate după vreun criteriu recognoscibil, aşa încât se citeşte dintr‑o răsuflare.
Aşa cum se mai obişnuieşte, volumul se deschide cu un text programatic, intitulat Țesătura. Din capul locului, lucrarea poetică e văzută ca artefact, ca un obiect meticulos meşteşugit şi plin de capcane, de ascunzişuri seducătoare. Un univers cu autonomie estetică şi funcţie de catharsis: „Țesătura asta cu toate înşiruirile ei încă n‑am isprăvit‑o/ deşi o refac mereu şi pe faţă şi pe dos, o deşir şi o înşir,/ căutând cântecul ascuns în urzeala ei, în fibra tăinuită,/ în care e toată puzderia de înţelesuri şi suişuri/ cu irezistibilele lor aşteptări, ademeniri într‑acolo unde/ nici cu gândul nu gândeşti, nici visul n‑a hălăduit,/ nici picior n‑a călcat, nici mâna nu a deschis vreo uşă”. Al doilea poem, cel care şi împrumută titlul întregului, Aşteptările, întăreşte ideea de poezie predominant confesivă, de unde poate că derivă şi o vagă notă de monotonie. Ea însă este imanentă stării de aşteptare şi un indiciu că poezia seamănă cu viaţa: „Aşteptările/ se aştern tot mai buimace,/ respir pe muchie de cuţit/ neştiind ce aduce clipa de după somn/ sau cât să mă întind să nu mă deşir,/ nici cât mai cântăreşte ceva,/ ce mirodenii să mai adaug în supa vieţii/ s‑o ademenesc/ să fie a mea”.
Un alt poem, Iată, anunţă intrigile şi jocurile dragostei, chiar dacă, deocamdată, într‑un şovăilenic stadiu de încolţire: „Iată/ am venit să‑ţi spun că mă ascundeam pe undeva…” Odată imaginea cuplului închegată pe parcursul câtorva poeme, împlinirea stihial‑dionisiacă se întâmplă într‑un semnificativ Acum, din care nu lipsesc nici unele accente patetice: „Cum să mă destăinui ţie, îmi ştii toţi porii şi devenirea,/ numai eu încă mă mai caut prin păpuriş,/ măcar de aş şti începutul, nici miezul nu‑l cunosc,/ cu toate că rămăsese ceva ca un spin în jurul căruia mă rotesc,/ ceva din sinele meu, care e al tău, toate sunt ale tale,/ eu nu‑mi ajung mie, dar mă continui în tine, mă lăţesc,/ devin cât marea tăcere, marele nimic./ Acum nu e acum, se tot continuă şi eu mă tot adaug/ şi mă întâlnesc cu nesfârşite avataruri,/ undeva într‑o permanentă reactualizare şi/ armonizare, devenind tu”. Încă şi mai intens sentimentul erotic în Fă‑mă, Niciodată sau Uite, modelul, îndepărtat, dar nu greu de ghicit, al acestor poeme e Cântarea Cântărilor. Motivul viţei‑de‑vie ca simbol al feminităţii aprinse, în aceeaşi descendenţă, fusese prezent şi la Pillat sau Blaga.
Urmează o suită de poeme în care poeta se arată interesată de misterul creaţiei. Pentru a da un relief mai pregnant unor taine, urmând paradigma blagiană, ea apelează, şi sub raport tehnic, la metafora revelatorie (La început). Procedeul e prezent şi în poeme precum Spune, dar mai ales în Cineva umblă. Miracolul vieţii, învolburări de ordin existenţial, întrebări fără niciun răspuns se intersectează în Doar priveam. Apoi, mitul androginului pluteşte, în serii de simboluri, pe deasupra unui text metapoetic, propunându‑ni‑se o geneză a creaţiei într‑o viziune „sui‑generis”: „Te citeam şi se făcea că scriseserăm amândoi cu aceeaşi mână,/ cu acelaşi styx, cu aceleaşi fluide, cu aceleaşi stele/ epopeea facerii, refacerii, desfacerii în nuanţele dintâi ale/ vedelor./ Mai apoi au apărut sâmburii migdalelor şi păsările strunjite şi/ înţelesurile cu toate neînţelesurile lor”. (Scriind cu aceeaşi mână). Figuri de mult legendare, de la hotarele istoriei cu mitul, precum: Diogene, Pitagora, Francisc de Assisi, Ptolemeu, Samson, Dalila lărgesc, la un moment dat, aria imaginarului poetic, câteodată chiar nejustificat, alteori însă devenind ancore în susţinerea temei sau a ideii poetice. Un adevărat triumf al mitologiei greceşti îl reprezintă poemul Aripile: „Aripile astea noi mă prind tare bine,/ celelalte îmi erau cam strâmte,/ sunt o reflexie a celor dintâi cu care înotam nestingherit/ fără să le tem că se topesc din neascultare de tată, şi/ uite cum aripile dedalice au crescut/ chiar dacă nu mai rămăsese nimic din carul lui Helios,/ acum mă poartă dincolo şi dincoace,/ cum le vine lor.” De altfel, poeta are amintiri de dincolo de timp, venite dintr‑un subconştient al speciei, în care s‑a putut plămădi imaginarul ei poetic: „Tot aşa era şi pe Tabor” (Densităţi).
Paleta stilistică a autoarei e ceva mai largă şi trebuie să admitem că Veda ilustrează poezia ca exerciţiu ludic. Iar Mâna e o artă poetică ce lucrează cu cele mai subtile mijloace care ar putea reda, metonimic, ideea de poezie: „Mâna/ prinde nevăzutul să‑l facă prizonier,/ ţinându‑l în captivităţi şi în ţancuri/ ca pe un biet Prometeu înlănţuit,/ poate se face văzut şi se desluşeşte singur/ şi iese din bibliotecile ascunse cu făclia aprinsă/ luminând calea uriaşelor posibilităţi şi a speranţelor/ neîmplinite încă./ Mâna nevăzută îl prinde în laţ strângându‑l câte puţin,/ apoi îl lasă să se zbată între fiinţă şi nefiinţă/ între materie şi antimaterie./ Iar nevăzutul scapă mereu prinsorii, pitindu‑se în goluri”. Trecând peste câteva mici scăpări sau neglijenţe de limbă, ca de pildă vocabule forţate să intre în contexte nepotrivite, considerăm volumul Aşteptările de Doina Adriana Nicolăiţă drept unul notabil.
[1] Doina Adriana Nicolăiţă, Aşteptările, Editura Mirador, Arad, 2023, cu o copertă de Iosif Stroia.