logo

Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad.

Redactor-şef fondator: Vasile Dan.

logo

LECTURI PARALELE

 


Romulus Bucur
poet, eseist, traducător, Braşov

 

ken lee[1]

logoN-aș putea pretinde că există vreo mare simpatie reciprocă între mine și Viorel Padina, dimpotrivă. Tocmai de aceea mi-am propus să scriu despre cartea de față, ca să-mi pun la încercare capacitatea de obiectivare.

Credem că știm lucruri despre poezie. O mulțime de lucruri chiar. Unii nu credsînt convinși că știu. În ceea ce mă privește, unul din lucrurile pe care știu că nu le știu (cu pariul că o mulțime de persoane oneste gîndesc cam tot așa) e următorul: cît din poezia unui autor e rezultatul a ceea ce vrea să facă și cît e, de fapt, împotriva a ceea ce voia să facă.

La o primă lectură, și cu precădere a primei părți, Muzică populară, autorului probabil că i s-ar potrivi încadrarea poezie naivă, pe care i-am aplicat-o lui Daniel Pișcu, un alt poet optzecist format în același mediu literar și interval temporal, și debutat cam în aceeași vreme.

Începînd cu interesele de istoric literar (nu sînt) și cu cele de șoarece de bibliotecă (să zicem că aș fi), la capitolul influențe (sau poate doar similarități) i-am putea înșirui de-a valma pe Iancu Văcărescu, Anton Pann (citat), Ion Gheorghe, Cezar Baltag (Madona din dud, fără rafinamentul acesteia), Liviu Ioan Stoiciu, și de ce nu?, Nichita Stănescu:

„Tu mă tratezi eu nu. Tu mă admiri eu nu. La cahfea mă săruți eu nu și nu și nu. Vagabont pe subt ei înde iele (dracii mei dragele mele) iată-mi dragostele lele. Singur pe lumea aceea unde te culci cu ideea. Bați angelii cu festuca da’ angelii sunt ca nuca. Mai încet! (râde cucoana) te-aude mama. Fato mă-ta nu mă schimbă moartea-i la mine pre limbă.” (Anton Pann)

A fost invocat ca potențial concurent al lui Cărtărescu, dezavantajat de startul întîrziat, ca posibil precursor al lui Nedelciu (Tînguire de mior…), al lui Cristian Popescu (Cosmin Ciotloș). S‑o luăm pe rînd: deosebirea față de Cărtărescu e de cultură literară – acesta știe să creeze contexte integratoare care fac să sune firesc distorsiunile lingvistice. La Padina se mizează exclusiv pe șoc, ceea ce e un pariu riscant. Și, în cazul de față, aș spune că și pierdut. De Cristian Popescu îl deosebește lipsa de umor. Sau de finețe, de suplețe intelectuală, despre care aș îndrăzni să spun că, pînă la urmă, învinge forța brută.

E o poezie bîntuită de complexele unei marginalități neasumate

„La oră trăznită am venit la messa poeților nepoftit: iată că în fum era «limba deslegată», iată că în vin era «vorba». […] Chiar dacă eu vă rabd, ca ucenic, totuși mă mut din cinu’ acesta. Cătând cu milă în urma mea, mă holbez la ce este înainte.” (Lui Eminescu bătrân)

De aici deosebirea voită (și inutilă, pentru că oricum nu sîntem identici, iar asemănarea nu strică nimănui), gestul de ieșire din pluton, urmată de reîntoarcere, prin jocuri căznite de cuvinte: Cimpan (Zeul), cu secera sau cu toptanul. Prin mecanica rimei, fără cine știe ce preocupare de accent, sau de acuratețe, ducînd în final la un manierism sui generis: febril/ paloșul copil, opt în auz/ Racheta Cruz (oare o fi cruise?), fete integre/ oile negre, somn/ om, ogoare/ greu sub soare, opt/ moft, răscruci/ descurci. Un manierism care pare să-l fi luat în stăpînire, pentru că așa se exprimă și în luările de poziție, în postările de pe internet.

 

[1] Viorel Padina, Poemul de oțel, ediția a II-a, cu Addenda, București, Cartea Românească, 2020.