logo

Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad.

Redactor-şef fondator: Vasile Dan.

logo

451 FAHRENHEIT

 

index

 

La un an după moartea lui Alexandru Muşina. Cam a­şa am putea rezuma (unele dintre) revistele literare. Bunăoară, «Euphorion» (nr. 3-4 / 2014). Începînd cu o evocare a Poemului preferat, datorată lui Ioan Radu Văcărescu, şi continuînd cu texte semnate de Dumitru Chioaru (Alexandru Muşina şi postmodernismul ), Andrei Dósa (poemul Muşina ), Vlad Pojoga (Să-l ascultăm pe Muşina. Să-l citim pe Muşina ), Roxana Patraş (Muşina, pe de rost ), Rita Chirian (Toate aceste lucruri pe care poetul le-a văzut ), Corina Gruber (Joaca de-a romanul ) şi Radu Vancu (interviul „ Alexandru Muşina a fost un poet complet… ”). Şi, de parcă n-ar fi fost destul de mare pierderea, o evocare a lui Andrei Bodiu semnată tot de Ioan Radu Văcărescu.

La fel «Vatra», în două numere succesive, 3 şi 4-5 / 2014. Un grupaj de inedite, prezentat de Virgil Podoabă, în nr. 3 (poeme, o încercare dramatică – autorul o numeşte exerciţiu –, pagini de jurnal, pagini epistolare, lucrarea sa de licenţă despre Generaţia '60). De citit neapărat. Apoi, în nr. 4-5, poeme dedicate lui Alexandru Muşina (de către Simona Popescu, Andrei Bodiu, Claudiu Komartin, Ligia Dan, Ioan Milea). Şi Evocări, memorii, portrete, epistole etc. De Daniel (Per amorem ), Marius Oprea (Răpirea din Serai ), Aurel Pantea (Surîsurile caustice ale unui trage­dian ), Marius Miheţ (Surâsul lui Alexandru Muşina ), Ioan Groşan (Generosul risipitor ), Gellu Dorian (Schiţă de portret ), Radu Ţuculescu (Regele dimineţii în pijama roz ), Petru Cimpoeşu (O amintire cu Muşina ), Vasile Dan (Un intelectual pursînge ), Dan Ţăranu (Remedii pentru Tohu wa-bohu ), Ruxandra Ivăncescu (Despre literatură şi viaţă ), Rodica Ilie (Un model ), Adriana Bărbat (Evocare Alexandru Muşina ), Traian Ştef (Un apel în eter ), Adrian Alui Gheorghe (A doua scrisoare dintr-un posibil recurs la Epistolarul de la Olăneşti , numit apodictic Epistolarul de la Bălţăteşti ). Apoi, sub genericul Muşina – (quasi) în totalitate, Caius Dobrescu (4D ), Radu Vancu (Alexandru Muşina. Supravieţuitorul ), Cătălin Badea (Fantasticul în opera lui Ale­x­andru Muşina ). Apoi, pe genuri: Virgil Podoabă (Paradoxul lui Orfeu. Discurs de situare ), Cristian Livescu („Noul antropocentrism” şi poezia cotidianului ), Mircea Martin (Poetul tânăr ), Mircea A. Diaconu (A­lexandru Muşina. Omul şi opera ), Dan Bogdan Hanu (Wanted Poems ), Emilian Galaicu-Păun (După 20 de ani ), Al. Cistelecan (Erotica in nuce – o contribuţie bibliografică strict necesară ), Ioan Moldovan (Muşina ), Gheorghe Mocuţa (Ultimul Muşina ), Vasile Spiridon (Seminţe de muşinix ), Maria Pilchin (Pink literature sau poezia în dresuri roz într-un poem de Muşina ), Claudiu Turcuş (Un potop de parodii ), Liviu Antonesei (Alexandru Muşina – poetul cu minte teoretică brici ), Georgeta Moarcăs (Despre real, ex­ perienţă, emoţie cu teoreticianul Alexandru Muşina ), Cornel Moraru (Între „teoria” şi „practica” literaturii ), Mircea Muthu (O teorie a poeziei moderne ), Liliana Truţă (O paradigmă obsedantă ), Constantin Pricop (Supravieţuirea prin ficţiune ), Romulus Bucur (Teoria şi/ sau practica ), Luca Piţu (Contribuţie la literarizarea, cam tîrzioară, a bavardajelor noastre preloviluţionare ), Antonio Patraş (Epistolarul unui scriitor născut, nu făcut ), Kocsis Francisko (Despre un jurnal secret şi recuperarea lui… ), Senida Poenariu (Alexandru Muşina, profesorul meu de scriere creatoare ), Dumitru Crudu (Sunt lucruri are nu se uită niciodată, domnule profesor! ), Naomi Ionică (A fost profesorul meu ), Gheorghe Erizanu (Pariul lui Alexandru Muşina ), Ioan Cristescu (A-lexandru Muşina – SFĂTUITORUL ), Viorel Mureşan (Cu A. M. printre haiku-uri ), Igor Ursenco (Alexandru Muşina şi fieful basarabean. O anekdotă (1) transcendentală ). Două observaţii: 1° lista de mai sus aduce a pomelnic. Chiar este, şi e bine să fie aşa; 2° redacţia (şi o bună parte a colaboratorilor) revistei «Arca» intră aici, şi cu asta cred că am spus totul.

*

Un text scandalos (i-am putea la fel de bine spune imbecil) semnează, în «Evenimentul zilei» din 30 iunie 2014, Daniela Şerb: Afară cu Budulea taichii!

Titlul e descalificant şi jignitor, atît pentru scriitori, cît şi pentru arădeni. Se mai adaugă aici şi profesorii de limba şi literatura română şi avem deja un grup destul de mare de potenţiali nemulţumiţi.

Premisa textului e aparent adevărată:

„adevărata problemă a educaţiei pe care niciun ministru şi niciun guvern nu a fost capabil să o rezolve: aceea a scuturării programei şcolare de toate inutilităţile şi imbecilităţile cu care le împuiem capul copiilor.”

Reformulînd mai pe înţelesul maselor largi de oameni ai muncii, învăţămîntul pregăteşte prea mulţi filosofi şi prea puţini tinichigii şi ospătari. Ne putem foarte uşor întreba de ce a ales autoarea meseria de jurnalistă, cînd putea să devină chelneriţă, croitoreasă, coafeză (bineînţeles, putem pune termenii moderni, engleziţi, în locul limbii române anacronice de care se plînge). Mai e un detaliu, neglijat (sau trecut sub tăcere) atît de reformatorii/ moder­nizatorii învăţămîntului nostru cît şi de vuvuzelele lor: în occidentul de la care pretindem că ne inspirăm există două filiere de învăţămînt superior, una de masă, de tip Bologna, care asigură o forţă de muncă ieftină şi nu excesiv de supracalificată pentru fast-foods, hipermarketuri, call-centers, vapoare de croazieră şi alte instituţii economice hy-tech (vîrfurile pot fi oricînd recuperate prin programele de ciclul II-III/ masterat – doctorat), şi una care contează cu adevărat (Oxford, Cambridge, École Nationale Supérieure etc.), de unde provin directorii de mari companii, membri guvernului şi prim-miniştrii. La noi oricum nu-i cazul…

Urmează o afirmaţie tangentă la adevăr, şi care face abstracţie totală de existenţa manualelor alternative, adăugînd în treacăt o micuţă afirmaţie mincinoasă (prin neclaritatea ei voită sau ţinînd de puterile autoarei):

„Cine are copii de şcoală constată cu stupoare că, la limba română, de exemplu, textele literare pe care le studia părintele când era elev de generală sau de liceu le buchiseşte acum şi copilul lui, la distanţă de aproape trei decenii. Multe erau scrise de scriitorii îndrăgiţi ai protocronismului şi naţional-comunismului, aceiaşi care nu mai spun nimic unui elev aflat în era Internetului, a călătoriilor spaţiale şi a ingineriei genetice.”

Ce înseamnă „multe erau scrise de scriitorii îndrăgiţi ai protocronismului şi naţional-comunismului”? Că e vorba de scriitori contemporani în graţiile regimului comunist? Literatura contemporană era prost reprezentată în manualele epocii (între altele, ca să li se urce la cap scriitorilor); între aceşti scriitori, unii chiar erau valoroşi, alţii aveau merite ideologice – operele alese erau, de regulă, proaste şi au fost primele care au căzut din manuale după '89. Că e vorba de scriitori clasici îndrăgiţi de unul sau altul dintre potentaţii vremii, sau folosiţi pentru mesajul lor ideologic? A-l arunca la coşul de gunoi pe Eminescu numai pentru că a fost citat de Ceauşescu (sau pe Wagner pentru că îi plăcea lui Hitler) e o stupizenie. Că nu mai spun nimic copiilor actuali etc. etc. e discutabil. Poate că sarcina educaţiei e să facă tradiţia să vorbească, să se facă înţeleasă. Altfel, ajungem ca pe vremea revoluţiei culturale chineze: distrugem monumentele pe motiv că sînt nişte vechituri nefolositoare şi că noul trebuie să învingă cu orice preţ. Sau punem copiii care n-au învăţat încă să meargă pe role, pe skateboard, pe bicicletă şi le dăm un brînci înainte, în numele progresului.

Şi bomboana de pe colivă. Coliva pe care articolul vrea s-o ofere literaturii române:

„Manualele şcolare se hrănesc dintr-o Românie rurală, ţărănească, de care, în realitate, nu mai vrea să audă nimeni. Putem lăcrima pe marginea acestei realităţi, tânjind după satul patriarhal, dar locuitorii acestuia au migrat în Franţa sau Belgia. Insistentul studiu al doinelor şi cântecelor de vitejie stârneşte hohote de râs sau o plictiseală de moarte printre copiii care se identifică mai degrabă cu Hulk şi Thor. În vreme ce ei schimbă DVD-uri cu Omul-păianjen, manualele gem de Goga, Coşbuc, Slavici cu opere literare scrise într-o limbă română anacronică, pline de exclamaţii patriotice de multe ori şovine (un manual propune ca lectură chiar Doina eminesciană, un text doctrinar numai bun pentru naţionaliştii fanatici).

Iar combinaţia cu obtuzele manuale de religie este de-a dreptul toxică. E greu de văzut unde sunt valorile europene în educaţia primită de copii la şcoală şi dacă nu cumva graniţa lui Huntington trece prin manualele de română”

Ce-i aia limbă română anacronică, mai ales din partea cuiva care a dovedit că nu o stăpîneşte corect pe cea actuală? Manualele gem de Goga, Coşbuc, Slavici? Sînt ei scriitori neglijabili? E limba lor română anacronică? Şi, revenind la Slavici, a afirma că, de pildă Budulea Taichii ţine de o Românie rurală dovedeşte o profundă neînţelegere a nuvelei (sau necitirea ei) – e vorba de formarea la oraş, între noi fie vorba, a personajului principal. Ţine Mara de lumea rurală, sau mai degrabă de una central-europeană? Cît despre Doina eminesciană, ascunderea ei sub preş nu foloseşte nimănui. Explicarea contextului, a xenofobiei, a antisemitismului sînt infinit mai utile din punct de vedere al educaţiei civice decît a ne face că ele nu există. Sau a le cenzura în buna tradiţie a comunismului sau a corectitudinii politice.

*

În acest context, povestea evacuării Muzeului Literaturii Române se potriveşte ca o mănuşă. De box, cu care mai tragi o lovitură culturii române, care oricum nu se simte prea bine. Iar articolul lui Geo Şerban, Cum e scos din circulaţie un segment al patrimoniului spiritual, («Observator cultu­ral», nr. 733/ 1 august 2014) ne spune tocmai povestea acestui muzeu:

„Cine parcurge Bulevardul Dacia, porţiunea dintre Piaţa Romană şi Calea Victoriei, remarcă foiala amorfă din preajma sediului bine cunoscut bucureştenilor. Lipseşte însufleţirea, toată operaţiunea (sub supravegherea şi cu concursul angajaţilor permanenţi) decurge monoton, comandat, utilitar, stînjenită cumva de sentimentul despărţirii, poate nu de tot, dar pentru un timp greu de anticipat. Încet, încet decorul familiar dispare, panourile de profil sînt coborîte, sînt transportate cutii, ambalaje, colete gata de drum. Prin uşile întredeschise se zăresc un interior despuiat, ziduri golaşe pînă spre rotondă, fără obişnuitele colaje, fotomontajele ample populate de exponenţi ai scrisului diverselor generaţii de la Camil Petrescu la Marin Preda sau Nichita Stănescu. Cine ştie în ce ambianţă şi cînd se vor mai găsi laolaltă imaginile jucăuşe, marcate de puseurile iscoditoare de noutate şocantă ale avangardei, grupate chiar la intrare ca să-i vrăjească pe vizi­tatorii de orice vîrstă. Concomitent cu retragerea din circuitul pu­blic a mulţimii exponatelor de valoare istorică, intră în umbră istoria ca atare a Muzeului. Riscă să fie uitată munca de pionierat iniţiată cîndva de legendarul fondator care a fost Perpessicius. Se întîmpla să frecventez, pe atunci, aproape zi de zi, cabinetul de manuscrise din cadrul Bibliotecii Academiei. O iscusită cercetătoare, doamna Anineanu, era custode şi dînsa m-a prezentat maestrului Perpessicius. Investigam vasta corespondenţă rămasă de la Odobescu, în vederea alcătuirii unui volum de documente inedite: Pagini regăsite (Minerva, 1965). Din primul moment am fost întrebat asupra perimetrului cercetat, ca apoi să mi se ofere inestimabile sugestii. Ulterior, dialogul a continuat cît se poate de firesc, în pauze luate la diverse intervale spre a evita anchilozarea fizică de şederea îndelungă pe scaun. Un subiect constant adus în discuţie privea pregătirile pentru proiectatul Muzeu al Literaturii.

Într-o geantă-burduf, de care părea nedespărţit, Perpessicius purta cele mai recente achiziţii sau, poate, oferte generoase de la feluriţi deţinători de fotografii, acte de familie, manuscrise autografe. Arăta mostre ca pe un fel de momeală, ca să-ţi cîştige interesul şi să dai curs invitaţiei de a merge să constaţi incipientul fond expoziţional adunat. Primise drept spaţiu de colectare o cămăruţă la mansarda edificiului din Şoseaua Kiseleff, destinat la origine Colecţiei de artă «Toma Stelian», iar în anii din urmă nimerit pe mîinile Uniunii Scriitorilor. În respectivul spaţiu repartizat, umil în raport cu grandoarea întregii clădiri, lipsea acel minimum de mobilă pentru rînduirea materialului; colecţii de vechi publicaţii, plicuri cu file unicat, dosare neetichetate zăceau răspîndite direct pe podea, pe lîngă pereţi, teancuri, teancuri. Inimosul colecţionar se învîrtea mîndru printre ele, le trecea în revistă şi le conferea virtuţi de trofee, le caracteriza şi le localiza deja în vitrinele viitorului muzeu. N-ai fi crezut că sîrguinciosul om de bibliotecă putea dezvolta atîta entuziasm bine ordonat într-o viziune proprie, ca să confere planului de început concreteţea unei realizări practice. Şi nici măcar nu se limita la nucleul muzeului, prevedea ca acesta să se poată exprima de la bun început în cuprinsul unei publicaţii proprii de specialitate. Muzeul Literaturii şi revista «Manuscriptum» au fost gîndite îngemănate. Criza de acum n-ar trebui să le separe.”

*

Din prima parte a interviului acordat de Daniel Vighi lui Stelian Ţurlea, „Literatura nu este Alfa şi Omega, ci (doar) o modalitate, printre altele, de manifestare a unei fiinţe libere” (I), «Ziarul de duminică», 1 august 2014; mai e nevoie să atragem atenţia că, din nou, e vorba de tradiţie şi identitate?

„Între timp, odată cu trecerea anilor am revenit la ceea ce mi-a plăcut dintotdeauna, clădirile vechi, gangurile în care istoria miroase a cenuşă, varză stricată, urină de pisică, pervazurile de pe străzi adăpostite sub umbra băgrinilor şi a duzilor, unde bătrâne doamne interbelice aşază între geamuri străvechi perne cu paie pentru izolarea termică, muşcate în ghiveciuri improvizate din foste cutii de conservă cu fasole, mucegaiuri, porţi, numere de case, frumuseţea damblagită a mânerelor de fier forjat de la porţi din secolul Kakaniei, chei uriaşe tot de pe atunci, frumuseţea decrepită a ornamentelor de pe frontoanele cu arhitectură Jugendstill, cu amoraşi şi chipuri schimonosite din mortar, cu zugrăveala căzută sub praful înnegrit al oraşului. Mai apoi, mi-a fost dat să văd că toată lumea se ruşina cu vechiturile astea, că – orbiţi dintr-o sărmană fandoseală de provinciali ai Europei – ne ruşinam cu existenţa lor şi, în loc să le zugrăvim, să curăţăm lemnul bătrânelor porţi baroce imperiale, le schimbăm cu altele fără chip, producţii de serie dintr-o lume a unui design hollywoodian de niciunde. Şi am simţit nevoia să le sar în apărare. Iată, spre exemplu, cutare clădire frumoasă Secession din Piaţa Traian din Timişoara este sluţită de ‘amenajările' unui domn avocat care şi-a ‘dichisit' biroul la parter stricând armonia tuturor ferestrelor cu cercevele din lemn vechi, cu ornamente sculptate care aşteptau renovarea pentru a-şi arăta frumuseţea. Domnul acela, altfel un măgar obraznic cu cravată, şi-a trântit ditamai geamuri cu termopane, şi-a tras în dreptul lor o zugrăveală tifel roz-bombon, a mai tras nişte trepte din marmură direct de la trotuar spre biroul avocaţial. Cum să taci în faţa acestui viol!?”

Şi mai e vorba despre literatură şi locul ei în viaţa noastră şi, fireşte, despre libertate:

„Şi a venit revoluţia, imaginea din noaptea din 17 decembrie din Piaţa Operei în care am văzut doi soldaţi târând cadavrul împuşcat al unui tânăr spre un camion cu prelată. Din acel moment literatura s-a chircit deodată, a devenit mult mai puţin, odată cu privirea îngrozită cu care am scrutat scena aceea, era noapte, trecut de ora 23, locuiam la etajul al şaselea în blocul din faţa Catedralei – de acolo am văzut grozăvia. Am priceput mai apoi, în lunile şi anii mulţi care s-au scurs de atunci, că literatura nu este Alfa şi Omega, că viaţa adevărată nu este menită să sfârşească într-un vers, ci într-un trup ciuruit de glonţ. Am simţit deodată că mai importantă decât literatura este libertatea pe care, iată!, nu mi-am dorit-o atât de mult precum mortul acela tânăr, şi asta chiar dacă fusesem, nu-i aşa?, scriitorul care sfida în numele artei pentru artă, propaganda naţional-comunistă, şi eram mândru că făceam asta. Toate iluziile ‘luptei în numele rezistenţei culturale' s-au năruit acolo, în 17 decembrie, ora 23, pe când mă holbam îngrozit (şi laş) de la etajul şase, ascuns după perdea.

La ce te ajută literatura, când treci prin asemenea clipe? Ce mai poate dumneaei motiva, justifica şi mântui? Ce am făcut eu în toată vremea când tânărul acela a tânjit după libertate mult mai mult decât mine? Ce sunt, din această perspectivă, scriitorii interesaţi de artă pentru artă, de libertatea de a da cu şopârla în autorităţi, în vreme ce mulţi alţi tineri asemenea aceluia erau împuşcaţi pe fâşia de frontieră de la pichetul Valcani Câmp, la graniţa cu Iugoslavia. Acolo am fost în anul 1975, ca soldat cu termen redus, absolvent de liceu, cu puşca pe umăr preţ de trei săptămâni, şi nu am avut parte de ‘festivalul Mamaia' – numele soldăţesc al operaţiunilor de prindere şi adeseori împuşcare din vremea verii a infractorilor de frontieră. Şi cu toate că am ştiut toate astea, am tăcut, am băgat şopârliţe, am urât pe ascuns şi mi-am construit alibiuri. Ce poate fi libertatea în această situaţie? Mai nimic! Ce poate fi afirmaţia filozofului Noica referitoare la faptul că-l poţi citi pe Platon la lumânare (chiar aşa se petreceau lucrurile seara!) şi poţi fi liber. Nimeni, îmi spunea filozoful, nu-ţi poate lua libertatea spiritului, a reflecţiei adânci, a meditaţiei la lucrurile ultime şi definitive ale existenţei noastre.

Credeam asta în numele artei, al literaturii, al nobleţei de a fi în areopagul fiinţelor libere care sunt aşa în ciuda adversităţilor. Numai că în seara de 17 decembrie, orele 23, acolo după perdea, am priceput vag ceea ce astăzi ştiu bine: şi anume că libertatea spiritului nu este ‘toată' libertatea, că libertatea este şi mai umilă, şi mai proastă – liber­tatea de a nu petrece noaptea la lumânare din cauză că cineva vrea asta, libertatea de a refuza public, în gura mare, interdicţia de a circula cu maşina personală în funcţie de numărul de înmatriculare: o duminică da, alta nu. Era şi asta libertatea, nu doar aceea a spiritului. După cum libertate este şi faptul că trebuie să poţi să spui semenilor, tu filozoful, scriitorul, profesorul de la catedră, hipsterul sau IT-istul, toată libertatea de care oamenii au nevoie, nu doar o parte a acesteia, chiar nobilă fiind. Prin urmare, astăzi, pentru mine, literatura este (doar) o modalitate, printre altele, de manifestare a unei fiinţe libere. Atât şi nimic mai mult!”

Cităm, de dragul consecvenţei, şi din partea a doua a interviului Daniel Vighi: «Mi-a plăcut să fluier prin bisericile culturale» (II), «Ziarul de duminică», 8 august 2014:

S-a mai spus despre dvs. că sunteţi un textualist. Cum vă vedeţi?

– Mă văd chiar aşa. Imaginaţi-vă că am acasă o pivniţă, aflată în purtarea de grijă a octogenarei noastre mame, pivniţă căreia i se spune în graiul locului podrum, n-am mai fost acolo de decenii, în pruncie coboram cu emoţie spăimoasă scările spre podrumul cu mireasma lui de morcovi, rachiu şi pământ răcoros. Dacă mă duc acum acolo, printre borcanele aceleaşi, după cinci decenii, cum anume aş putea să le povestesc încremenirea împodobită cu dârele strălucitoare ale limacşilor, altfel decât printr-o bună – cât mai bună – stăpânire a textului care să le aducă în lumina paginii. Aş mai putea ca acolo, în podrum, să am un şevalet şi să le pictez sau un flaut şi să cânt despre ele, numai că nu mă pricep. Tinerii trebuie să ştie că arta de a spune ceva despre borcanele din podrum se întâmplă prin limbajul (text şi sintaxă) literaturii, artei plastice şi muzicii. Altele mijloace nu avem!

– Departe de centrul cultural, cum de nu aveţi vreun complex al provinciei?

– Nu am urmă de complex. Las deoparte faptul că aproape o săptămână, între 15 şi 21 decembrie 1989, am fost locuitor al capitalei mondiale a răzmeriţei. De altfel, încă de pe băncile şcolii mi-a plăcut să stau cu colegii golani în băncile din fundul clasei, mai apoi aşezarea aceea mi-a rămas în deprinderi, în curricula mea nu veţi găsi urmă de funcţie, nu am avut dorinţa de a sta în prezidii. Mi-a plăcut să fluier prin bisericile culturale, să râgâi sau să trag o băşină zgomotoasă în liniştea pioasă a valorilor înţepenite prin stelaje axiologice fixate cu piroane şi stinghii ale distincţiilor, premiilor, marketingului, a demnităţilor literare care seamănă cu ţoalele pe care le îmbracă ştabii universitari când practică laudatio la acordarea doctoratelor honoris causa, cărora sabotorii le spun cinic hormonis pausa. Aşadar n-am treabă, e mai bine uitat într-o provincie pustie, ai întotdeauna şansa să vii de undeva din spate şi să poţi fii, aşa, viu. şi tânăr, dacă nu în neputinciosul nostru corp, măcar în spirit, atât cât va dori fratele trup să-l ţină pe lumea asta!”

*

Textul lui George Neagoe, Nu eu sînt ţinta. Scrisoare închisă domnului Gabriel Andreescu («Observator cultural», nr. 732, 25 iulie 2014) răspunde simultan celui al lui Gabriel Andreescu, Responsabilitatea Uniunii Scriitorilor faţă de Ştefan Aug. Doinaş, («Observator cultu­ral», nr. 730, 11 iulie 2014) şi celui al lui Gelu Ionescu, Cazul Doinaş, «Apostrof», anul XXV, 2014, nr. 2 (285).

Un dosar care acum pare a se deschide şi care merită urmărit.