CRONICA LITERARĂ

Romulus Bucur

Cărţile viilor şi cărţile morţilor

O bibliotecă poate fi privită şi ca un cimitir. Nu în sensul în care vorbea Camil Petrescu despre cadavre de idei, ci, mai degrabă ca un loc în care sînt înmormîntate părţi ale personalităţii scriitorilor. Cărţi care sînt semnate de autori încă în viaţă sau de autori care au plecat dintre noi. Lăsînd în urmă tocmai aceste cărţi. Una din ele e aceasta*, a regretatului Andrei Bodiu.

S-a vorbit în legătură cu ea despre presentiment. Mi se pare o exagerare. Andrei, ca un samurai, s-a obişnuit cu prezenţa morţii. Fără s-o caute, fără să se bucure de ea. În volumul din 2000, Studii pe viaţă şi pe moarte, ea apare chiar din titlu. După cum apar, urmînd acelaşi protocol al unui club al poeţilor dispăruţi Frank O'Hara, a cărui moarte e evocată într-un poem, Devoratorul de Seminţe şi Fumătorul Înrăit – între timp şi ei plecaţi dintre noi. În Oameni obosiţi (2008) ne întîlnim cu Mariana Marin (Madi pentru prieteni) şi cu o ironie, nu a poetului, ci a existenţei, în Poezia sau viaţa. Prietenii ştiu de ce.

Volumul de faţă nu face excepţie la in­vocările celor duşi: „La ore diferite la/ 4 şi la 3 m-am întâlnit cu socru-meu şi cu George nu/ Ştiu dacă ei au vrut să se întâlnească cu mine”. Sau: „Mi s-a părut că o văd pe Ane/ ieşind dintr-o sală de la capătul/ holului.// Am vrut s-o strig. Între noi/ era o larmă de nedescris/ Studentele-şi pasau robele/ Cu care pun punct./ Râdeau şi ţipau cu o/ Energie nebănuită.// Am vrut să o strig a doua/ Oară strigătul mi s-a lipit/ De buze”. Ori, din nou: „Nici alaltăieri nu am crezut nici/ Ieri că a murit Sandu.// Cobor în lumina galbenă cu/ Punga albastră de gunoi. Îmi aranjez/ Haina mă gândesc la privirea lui// Albastră metalică din care vineri curgeau/ Cercuri de foc apoi/ Nu i-am văzut decât ochii închişi/ Dormea miercuri i-a spus Taniei că mai stă puţin/ Şi se ridică.// Dincolo de staţia-n vacanţă/ Un copil intră în magazin/ Casa lui e atât de aproape”; „Am urcat la cinci la Sandu/ Dormea eram mai mulţi în/ Jurul lui neputincioşi cu/ Trupurile încinse.// Am plecat cu Caius era/ Duminică şi Braşovul era/ Pustiu am intrat într-un/ Bar în care n-am mai fost. Am băut vreo/ Trei beri ca-n adolescenţă.// Am tăcut.// Am rămas într-o staţie a lui/ 17 de unde nu iau niciodată autobuzul şi/ Autobuzul nu a venit.// «Fac lucruri nou-nouţe»/ Mi-am spus uşor ameţit/ Amăgindu-mă”.

Dincolo de tema comună, cele două poeme citate mai sus sînt semnificative pentru modul în care Bodiu îşi construieşte/ construia poemul: un enunţ care ne pune în temă şi care e cît se poate de a-poetic (trebuie spus din capul locului că e vorba de o opţiune deliberată), apoi o detaliere a acestuia, însoţită de detalii care probabil i se par semnificative şi pe care, noi, cititorii, trebuie să le acceptăm ca atare, în virtutea unui pact cu poetul sau a stranietăţii (insolitării, dacă vrem) pe care o provoacă. Totul se termină abrupt. Putem vorbi de corelativ obiectiv, de poezie personistă, de poezie tranzitivă, şi de aici rezultă destul de limpede că modelele lui Bodiu nu sînt, în primă instanţă, din poezia română. Putem, de asemenea, dacă tot am vorbit de samurai, să spunem că e vorba de o atitudine zen care se ignoră, de o poezie a lui aici şi acum, a prezenţei totale, de o asumare a principiului non-dualităţii. Andrei Bodiu trăieşte (intenţionat folo­sesc prezentul) totul cu o intensitate maximă, în care re­flecţia şi acţiunea sînt unul şi acelaşi lucru. Din această perspectivă, problema banalităţii devine irelevantă: din moment ce nici o clipă nu seamănă cu alta, orice trăire e unică şi irepetabilă, fiecare obiect al realităţii are identitatea sa distinctă, atunci pur şi simplu nu mai e loc pentru judecăţi care împart realitatea în categorii.

O astfel de abordare nu exclude, de pildă, umorul, cu observaţia că e unul mai subtil şi care depinde de rezonanţa care ia (sau nu) naştere între autor şi cititor. Un umor care se vede încă din titlu (Un bancomat gras şi unul slab la sediul BCR ): „Un bancomat dezafectat nu e decât un bancomat/ dezafectat la sediul BCR.// Descărnat. Cu maţele fripte atârnând la/ Vedere./ Argintiu în rest./ Inocent”.

Noutatea relativă faţă de volumele precedente, cumva anunţată poetic în Oameni obosiţi, dezvoltată în proză în jurnalele de călătorie, e aceea a impresiilor legate de locurile prin care a trecut. De regulă, aici intră şi ingrediente livreşti: un loc, un afiş, o amintire de lectură. Ce trebuie spus e că nu se face nici un fel de diferenţă între Braşov, oraşul în care a locuit, şi orice loc din lume unde a pus piciorul: călătoria poate fi la Viena, la Jibou, la Halikarnas (i. e., Bodrum), la Baoding, la Mediaş, la Praga, la Ljublja na: „În piaţa Gorji pe o structură/ Metalică – un con negru din metal ca o/ instalaţie postmodernă – scrie:// superromantik / superpoetik // supercompyuter / supermarket // Ca să ajungi la statuia lui/ Prešeren mergi pe jos sau/ Cu autobuzul ca prin pădure.// Avionul meu se/ Numea OK-JFK// superromantik / superpoetik // supercompyuter / supermarket ”. Sau poate fi, din nou o plimbare pe strada Republicii: „Sunt doar două vârste pe Republicii/ În iarna asta fără sfârşit:/ Studenţii şi pensionarii.// E ora 1 şi Jacobs oferă/ Gratis pliculeţe de capucino./ Coada e disciplinată compactă./ De la Coroana Şuluţiu/ Priveşte strada. Bea un schwartz.// Din hotel Steinhardt se uită/ Pe geam. A venit ieri seară cu maică-sa/ De la Bucureşti.// Sebastian la etajul II se-nvârte prin cameră şi se/ Gândeşte cum să-şi omoare personajul.// Tânărul Baciu coboară strada s-ar aşeza şi/ Nu s-ar aşeza la coadă.// Vocea din cort anunţă că mai/ Sunt 60 de pliculeţe în/ 60 de secunde strada/ e pustie”.

Firul alb din titlul cărţii şi din primul poem, departe de a împărţi lumea în două, mai degrabă ne leagă de poet, de ceea ce vede el din această lume şi înţelege să ne transmită.

*Andrei Bodiu, Firul alb, Bucureşti, „Tracus Arte”, 2014