CRONICA LITERARĂ

Petru M. Haş

Note de istorie literară sau devenirea misterios-literară a lui Neculai V. Prelipceanu*

De fiecare dată când ai avea de scris multe, e greu să începi. Neculai V. Prelipceanu este numele îndepărtat, civil, al poetului Nicolae Prelipceanu, poet misterios ca geografia, deoarece itinerarul vieţii sale este geografia ţării prin care a peregrinat, ca să ajungă, în cele din urmă, la Bucureşti. Prelipceanu s-a născut într-o cetate de scaun şi a absolvit şcoala în altă cetate, la Curtea de Argeş. În fond, când citeşti Neculai V. Prelipceanu, mai cu seamă din cauza celor două iniţiale majuscule (deşi poetul n-ar adora majusculele), îţi vine în cap CINEVA, acel cineva care, într-o iarnă, când nu mai aveam bani şi încercam să-i recitesc nuvelele, mi-a dăruit 300 de lei: N.V. Gogol. E de neadmis că Neculai V. Prelipceanu să nu fi participat la lecţia despre Gogol, nu numai despre Mantaua, dar şi despre Suflete moarte.

Dar avea şi Sadoveanu al nostru un Neculai Manea. Nu este azi sărbătoarea de Moş Nicolae, sfântul ăla care avea obiceiul să înzestreze fete sărace.

Originar din zodia Leului, domnul Nicolae Prelipceanu şi-a făcut universităţile la Cluj, unde se mai aflau parcă, în postura de colegi ai săi, profesorul Ion Pop, criticul Ion Papuc, poetul Ion Cocora, marele traducător de poezie americană Virgil Stanciu, iar poetul Prelipceanu era supranumit Nae. Dar câţi alţii nu treceau pe la Arizona. Cofetăria Tineretului. Acolo umbla mult tineret.

Nae avea, pe stradă, mersul unui tânăr destul de î­nalt, nici cu pieptul bombat, dar nici înclinat, ceva între un handbalist şi un baschetbalist în retragere care asigură o distincţie ce nu ţine neapărat să se evalueze.

Acuma, Nicolae Prelipceanu este un scriitor integral, care s-a manifestat în multe jănuri literare, dar mai ales în cel liric, şi s-a dovedit slujbaş desăvârşit în tot atâtea genuri.

Treaba noastră este, ca să revenim la ordinea de zi, fantomateca lui Prelipceanu, poetul cu surâs involuntar şi privirea subtil îngrijorată. „Paralela 45” editează această antologie lirică în Colecţia Poeţi Laureaţi ai Premiului Naţional de Poezie MIHAI EMINESCU. Mare poet a fost şi Eminescul acesta, dar degeaba. Coordonator al colecţiei este Gellu Dorian. Cu doi l.

O NOTĂ precizează o sumă de culegeri lirice, din două secole diferite, antologate în fantomatecă. Postfaţatorul antologiei este reputatul critic Dan Cristea, care, la capătul unui comentariu concis (ştie toată lumea ce-nseamnă concizia!), încheie semnificativ: „Antologie a unui poet reprezentativ şi original, care cunoaşte, probabil, unul dintre cele mai bune momente ale receptării operei sale (...), fantomateca cuprinde poeme care au rezistat şi rezistă trecerii timpului”.

„Plin de corpuri delicte în jurul meu/ numai delictul lipseşte/ fiecare spune eu nu/ poate el poate el/ poate chiar dumnezeu” (iată calea ), zice acest poet ce se vrea deopotrivă constructivist şi deconstructivist în calitatea sa de detector al istoriei. Istoria e povestea aia în care fiecare dă vina pe altul, adică pe celălalt. Ce poet reprezentativ va fi fiind N. Prelipceanu, n-avem de unde şti. Adică, pe cine ar putea el să reprezinte, dacă nu pe sine însuşi.

Încercând noi nişte însemnări la lirica acestui poet, notam că tristeţea lui este o melancolie dârză care se identifică inerent cu istoria alterităţilor şi nu ocoleşte obsesia recurentă a poeţilor, literatura de orice fel. Astfel se consolidează dumnealui ca o sumă de vârste şi substituiri ale cotidianului, fără restricţii. Un lapidar care lucidizează cu graţie compoziţională, textuează, combină cu lejeritate de prestidigitator. Din tinereţe a asimilat de la avangardişti înclinaţia spre reportaj ca o luare de poziţie. Gen Noaptea Sf. Bartolomeu. Mereu descoperă istoria fel de fel de catolici şi hughenoţi.

Departe de a recurge la explicaţii transcendentale în legătură cu creaţia poetică, N. Prelipceanu, adept al metafizicii goale, îşi ancorează opera într-o dexteriziune controlată, meseriaşă: ceea ce nu e puţin lucru. Nu degeaba poetul precizează data evenimentului liric.

Rari poeţi abilitaţi a face elogiul anonimatului ca Nae Prelipceanu: „Ion de la gară a fost un poet adevărat/ chiar dacă nu a publicat nici un rând la viaţa lui...”. Ion de la gară este o capodoperă gingaşă, după cum anonimatul şi sexul sunt teme poetice ale viitorului. Pentru că, la drept vorbind, nu întâmplător, văzând creştinele, din greşeală, sexul poetului Ion de la gară, s-au cam speriatără, exclamând în dialectul daco-român: „vai de/ mine e cât o pisică” (Ion de la gară). De-atunci pisica a-nceput a citi calendarul.

Exotismul estetic şi muzical reprezintă un deliciu pentru poet: „În zona aceea, furtunile scot din adâncuri note muzicale” (Pianele scufundate ). Pentru că, dincolo de creaţie, ce altceva este viaţa, decât pură risipă”: am risipit totul/ mi-am permis zeci de ani/ astfel am desprins încet metoda uitării” (am risipit. mi-am permis ).

Având noi în vedere că „nici un tren nu mai vineri nici un tren nu mai pleacă” (deşteptă-te rămâne ), rămânem în continuare la distinsa haltă a lumii, fără bani, fără ţigări...; doar convingerea fermă că frumos poet este domnul Nae Prelipceanu.

* Nicolae Prelipceanu, fantomateca, editura „Paralela 45”, 2013, 300 p., cu o Postfaţă de Dan Cristea