CRONICA LITERARĂ
Vasile Dan
Singur printre douămiişti*
Ioan Dehelean este un poet vechi (n. 1952). N-a publicat pînă acum mai nimic niciunde, în nici o revistă de luat în seamă, deşi scrie de peste trei decenii, risipindu-şi oral, prin cafenele literare, în companii amicale, cu gusturi şi aplecări comune spre boemă, poemele. Pe multe le ştiu şi eu însumi pe dinafară, de atîtea ori le-am tot auzit. Debutul său editorial acum, la senectute, în mediul liric douămiist care, raportat la poezia lui, pare din altă lume, una minimalistă, nonmetaforică, anticalofilă şi antilivrescă, autenticistă şi narativă pînă la prozaic, biografistă în detaliu, pare, să recunoaştem, deopotrivă curajos, dar şi, aparent, anacronic. Pentru mine însă e doar o senzaţie de reeditare. Cum el a scris mult, chiar una de antologie lirică de autor. Dacă ar fi apărut editorial la timpul lui, prin deceniul opt-nouă al secolului XX, volumul de debut al lui Ioan Dehelean s-ar fi armonizat de minune cu muzica, aşa-zicînd, a momentului. Cum apare abia acum, Ț ipătul bufniţei, deşi nou-nouţ, poartă deja pecetea altei vremi. Nu-i nimic. Tot e un cîştig şi în asta. Măcar medităm puţin asupra unei chestiuni de principiu. Căci în artă nu tot ce-i strict actual, nou, e musai şi valoros. Iar nu tot ce poartă semnele unei retorici recognoscibile, în stare de excelenţă în urmă cu un timp mai apropiat sau mai îndepărtat, e lipsit de valoare, expirat, cum nu o dată se spune. Aşa cum noutatea în sine nu convoacă obligatoriu criteriul valorii. Mai mult, ea, noutatea, nici nu există în mod absolut niciodată, deşi cei care o vînează asiduu, cu osîrdie şi program literar, chiar asta cred orgolioşi: nou este egal cu valoros; vechi, egal expirat. Marfă, consum, da, iar nu valoare literară se are în vedere atunci. Şi încă una perisabilă. Or, arta adevărată e ca vinul vechi. Deşi, recunosc, cel mai straşnic şi mai iute te îmbată cel tulbure, nou-nouţ.
Revenind la poezia lui Ioan Dehelean: tot ce scrie acest poet autentic şi nedrept pînă acum cu propria-i vocaţie, ţine de un anumit fel al ei de a fi; e încărcată cu toate virtuţile oralităţii. Mai mult, chiar cu amprenta vocii autorului. Mi-am dat nu o dată seama: mulţi poeţi leagă (au legat) poezia lor de propria lor voce, de timbrul lor vocal. De cîţiva îmi amintesc eu însumi: Nichita, Mazilescu, Alexandru, Păunescu, Blandiana, Ion Mircea, Cezar Ivănescu (spun aceste nume fără să am în vedere neapărat opţiuni poetice personale). Şi poezia lui Ioan Dehelean e una, în esenţă, orfică, sortită probabil mai mult spunerii, rostirii decît citirii tăcute cu ochii. Deşi observ acum, odată tipărită, ea trece cu brio şi acest examen. Prin această vocaţie orfică ea îşi recuperează cumva originile, muzica, incantaţia, eufonia, ritmul, de multe ori rupt, imprevizibil, respiraţia, suflul. Poezia aceasta, sub forma scrisă şi tipărită cîştigă şi pierde în acelaşi timp. Doar cu efort, ori inspirat tu însuţi, poţi să mai auzi vocea, ca un alter ego al autorului însuşi, pe un text plan, geometrizat, ce-şi ascunde vocea auctorială. Cîştigă însă prin răgazul de reflexie ce ţi-l oferă la lectură, prin meditaţie şi aprofundare, prin lenea şi tihna degustării lui contemplative. Aşa încît atunci cînd într-un poem Ioan Dehelean spune tranşant: Atunci eşti tare cînd poţi citi, e de fapt un elogiu pe dos al audibilului, muzicii interioare: „Atunci eşti tare cînd poţi citi/ cu ochii închişi./ Fă ce crezi/ nu ce auzi/ şi cu atît mai puţin ce vezi./ Citeşte cu ochii închişi” (p. 17). Nu întîmplător poemul titular al cărţii este dedicat vibraţiei, undei sonore, formei sale celei mai discrete, gîndului: „Mai întîi noaptea.//Apoi ţipătul bufniţei!// Apoi cîteva fire limpezi/ ce-ţi trec cu viteză nisipul prin corp.//Eşti singur acum/ mult mai singur decît Dumnezeu/ în cerul său luminos.//Doar tu şi această senzaţie nesănătoasă de frig.//În stînga, cerul şi iadul deschis./ În dreapta, cerul şi iadul deschis./ Înainte, dar mai ales înapoi, cerul şi iadul deschis.// Unii simt nevoia să fluiere/ alţii să urineze/ alţii încremenesc pur şi simplu/ în locuri sălbatice pentru care nu s-au născut.// Şovăielnici şi fără putere/ somnabuli sau nebuni/ veseli sau trişti/ asudaţi de pomană/ ori vineţi de încordare/ fiecare este în sine/ o cărămidă din turnul vestitului Babilon/ dar ce scrie pe ea// nimeni nu ştie (Vibraţia sau cea dintîi frontieră, pp. 21-22).
Poemul ca stare de graţie reflexivă, ca explorare interioară, ca o cotrapondere a lumii exterioare cu toate ispitirile ei senzoriale e reinventat de Ioan Dehelean cu acurateţe şi prospeţime, fără complexele unei experienţe retorice expirate: „Dacă nu găsesc în mine ce caut/ n-are rost să bat cîmpii./ Ce există în afara mea/ stărui să se trezească în mine./ Ce văd/ ce aud/ ce pot părăsi/ sînt eu./ Restul e realitate (Dacă nu găsesc în mine ce caut, p. 37).
Tot ceea ce captează senzorial omul, tot ceea ce-l seduce sau deprimă, tot ceea ce-l ridică sau ceea ce-l îngroapă se află aici, în intimitatea fiinţei: „Cînd mă întreb ce este poezia/ răspunsul îmi vine probabil/ prin pori / spre inima ce se grăbeşte./ Tu mă asculţi, piatră/ Auzi?” (Cînd mă întreb ce este poezia?, p. 81).
Ioan Dehelean este un poet care dă de gîndit, ca oricare altul autentic. Iar poezia lui nu-i tributară momentului scrierii ei, tot ca orice poezie autentică în care, dacă o ştim citi bine, ne putem cu uşurinţă noi înşine descoperi cu adevărat.
* Ioan Dehelean, Ț ipătul bufniţei, editura „Brumar”, 2013, 110 p.