DIALOG

„Cioran scrie mereu ca o fiinţă umană, nu ca o maşină...”

Ciprian Vălcan în dialog cu Vincent Piednoir*

1. Cum aţi descoperit opera lui Cioran?

Când l-am întâlnit pe Cioran, el era deja mort. Eram student la Universitate, în primul an de filozofie: un amic mi l-a... prezentat. Mi-a adus un exemplar din Syllogismes de l'amertume pe care şi el tocmai îl descoperise, asigurându-mă că voi fi foarte interesat. Şi nu s-a înşelat, căci a fost un şoc... Ceea ce m-a impresionat citind aforismele a fost umorul de care sunt impregnate. „O modă filozofică se impune precum o modă gastronomică: nu respingi o idee precum un sos.” Îţi făcea bine să citeşti acest gen de lucruri şi să-ţi imaginezi surâsul autorului lor... De la Cioran am învăţat că majoritate zdrobitoare a filozofilor este drastic lipsită de autoironie şi că, fără îndoială, nu sunt singurii. „Suntem cu toţii nişte farseuri: supravieţuim problemelor noastre» scrie el în aceeaşi carte. Aceste provocări aparent gratuite ascund, în realitate, lecţii profunde destinate nu doar filozofilor, ci spiritului Seriozităţii în general, cu teribila sa majusculă – răul nefiind, poate, nimic altceva, în definitiv, decât o insensibilitate absolută la ridicol... Îmi place la Cioran acest gen de concluzii mereu susceptibile de a fi contrazise, inspirate din experienţă în sensul larg şi a căror valoare de adevăr contează mai puţin decât atitudinea de neîncredere pe care o subînţeleg în final. Iată, după părerea mea, ce înţelegea el prin „luciditate”: spirit neîncrezător cu privire la el-însuşi, conştient de forţa sa care poate, foarte repede, să devină distrugătoare sau sclerozantă... Este adevărat că descoperindu-l pe Cioran am simţit că mă va însoţi îndelung: ca o prezenţă... „tutelară” într-un fel, solemnă cel puţin. Şi totuşi mi s-a întâmplat să mă gândesc că această descoperire ar fi trebuit să fie mai târzie. Poate că nu este bine să începi cu sfârşitul, cu ruina entuziasmului, cu „descompunerea”… Dar era greşit: Cioran a rămas verde toată viaţa sa şi această vigoare este peste tot palpabilă în scrierile lui. Dovadă, dacă este nevoie, că viaţa se hrăneşte şi se joacă cu loviturile care i se dau.

2. Cum interpretaţi opera lui Cioran?

Nu am, propriu-zis, o interpretare. Chiar mă întreb dacă se poate, la modul serios, să ai una. Există constatări tematice la Cioran, indiscutabil – el vorbea mai degrabă de obsesii... Dar să extragi de aici elementele unei interpretări globale mi se pare riscant. Cum să nu te pierzi în reducere, schematizare, caricatură? Putem decortica, identifica influenţe, opoziţii, tehnici de scriere etc. – muncă esenţială, de netăgăduit. Şi totuşi, de ce durează Cioran? Pentru că rezistă interpretărilor şi pentru că nu se adresează tuturor, ci fiecăruia. În această privinţă există această frază de atunci celebră şi foarte îndrăzneaţă care deschide eseul despre Valery: „Este o adevărată nefericire pentru un autor să fie înţeles.” O astfel de remarcă te pune pe gânduri, nu? Eu, unul, nu am avut niciodată sentimentul de a fi găsit cheia: şi este bine, căci este stimulant! Şi apoi mai există un punct important: Cioran iubeşte profund – deşi se apără uneori – cuvintele, adică limbile, singularităţile lor, muzica, savoarea, mirosul lor... Şi tocmai asta face din el un scriitor în sensul cel mai înalt al cuvântului. Conceptul nu este pentru el decât o cochilie goală: fructul sec şi indigest al intelectului pur. Ideea de a placa concepte pe o astfel de operă cu scopul de a-i extrage „valoarea de adevăr” – fantasmă ultimă şi nemărturisită a oricărei interpretări în ochii mei – îmi pare la fel de hazardată precum a pretinde să reduci gândirea umană la schimburile chimice care se operează în creier. Sensibil, fascinat, revoltat, sceptic, ironic, caustic – Cioran scrie mereu ca o fiinţă umană, nu ca o maşină... El caută ceea ce este adevărat şi nu Adevărul. Dacă majoritatea textelor sale sunt extrem de cizelate, dacă acordă o atenţie maniacă exprimării, dacă nu optează decât pentru stilul care impresionează – este pentru că felul său de a spune este indisociabil de ceea ce vrea să spună. Rigoarea sa este mai puţin conceptuală decât estetică – şi asta nu-i puţin! Ce ar fi Proust sau Céline fără stilul lor? Gândindu-mă, găsesc că Cioran este mai aproape de artist decât de filozof. Când scrii despre el – cu siguranţă că aţi remarcat – este greu mai ales să rezişti tentaţiei de a-l cita mai mult decât normal: ciudat, nu? Pentru că la el efectul este primordial, trebuie mai întâi simţit, probat. Eu nu sunt deloc calificat să judec, dar am impresia că, în privinţa lui Cioran, mai degrabă dinspre traducători ar tebui căutată abordarea exegetică adecvată – aşa cum în muzică vine de la interpreţi în timp ce execută o piesă sau alta. S-a pretins mult timp că Cioran este un autor pentru adolescenţi, că ideile sale nu au nimic „original”, că nu este „serios” să te interesezi de cineva care, din start, nu îşi interzice să afirme totul precum şi contrariul... Astăzi lucrurile încep să se schimbe: se înţelege că Cioran – eu vorbesc mai ales de scriitorul „francez” – este maestru în arta nuanţei şi că travaliul său asupra stilului nu este deloc inamicul a ceea ce este adevărat. Încă o dată: Cioran nu se adresează tuturor, ci fiecăruia. El aduce mult celui care îl înţelege – exaltare, surâs, exasperare, uşurare etc. Pentru restul...

3. Ce aspecte ale operei lui Cioran v-au atras mai întâi atenţia şi pe care le consideraţi şi astăzi importante?

Dacă pun alături umorul şi stilul (şi nu cad în...interpretare) voi spune că am fost foarte sensibil la acest tip de tensiune care transpare în cea mai mare parte a operelor lui Cioran între „vitalism” şi „scepticism”. Nerezolvată, această tensiune este pe atât de fecundă în planul creaţiei pe cât este de inconfortabilă – dacă nu dureroasă – din punct de vedere al existenţei concrete. Vitalul şi Conştientul sunt sau nu compatibile? Este, în fond, marea întrebare care îl obsedează pe Cioran – şi de a cărei prezenţă sunt bântuite toate celelalte... În această privinţă cred că Cioran a sesizat şi ilustrat perfect spiritul modernităţii noastre unde singurătatea domină pe post de maestru absolut. Se mai poate adera la orice-ar fi – fără a avea în secret sentimentul că eşti înşelat? Atât timp cât lucrează o anumită credinţă în profunzimea individului, îl hrăneşte, îl stimulează, îl animă chiar – totul este pentru cel mai binele din cea mai bună dintre lumi. Dar elanul vital, dorinţa, jocul pulsiunilor oscilează sau slăbesc – şi ceva se sparge în individ, unde se înghite inevitabil conştiinţa celui care este pierdut. Ce este Paradisul pentru Cioran? Şi de ce a rămas el aşa de ataşat de Geneză? Cred că Cioran suferea realmente pentru că nu putea conjuga verbul a trăi decât la trecut. I-a trebuit o operă întreagă ca s-o facă, să o exprime. Acest aspect mă impresionează cel mai mult la el şi este, într-un fel, moştenirea otrăvită pe care ne-a lăsat-o.

4. Ce scriitor al secolului XX ar putea fi comparat cu Cioran în ceea ce priveşte temele de reflecţie şi stilul?

Din punct de vedere al stilului, nu-mi dau seama... Cel al lui Cioran – iertaţi-mi această aparentă piruetă – îmi pare realmente inimitabil. Cea mai bună probă este aceea că, frecventându-l asiduu, ai tendinţa să vrei să-l imiţi, să-i reiei turnurile, unele dintre construcţiile sale – mai mult sau mai puţin conştient. Cel mai adesea sună fals sau pare grotesc... Am sentimentul că este un fenomen care îi vizează pe toţi scriitorii care se singularizează mai întâi prin stil: Proust, Céline, Artaud, Bloy – ca să nu evoc decât „contemporani” de limbă franceză. Céline chiar afirma că un scriitor nu valorează decât prin maniera sa: toată lumea are poveşti de spus, zicea el, pe scurt, contează doar stilul. Şi „un stil este ceva rar: există unul, două, trei pe generaţie...” Se poate discuta despre fundamentul acestei reflecţii; într-o epocă de publicări masive precum a noastră cu greu putem ignora partea sa de adevăr. Astăzi scriem ca să comunuicăm idei sau, mai rău, să relatăm „mărturii” sau „experienţe”; uităm mijlocul, instrumentul, vehiculul; ori tocmai de acesta depinde eficacitatea unui text literar sau de alt fel. În acest sens îl plasez pe Cioran printre cei mai mari – nu pentru că le este apropiat stilistic ci tocmai pentru că diferă radical de ei... Cât despre autorii secolului XX care ar putea fi apropiaţi de Cioran sub aspect tematic, aceştia sunt destul de numeroşi... Doi îmi vin în minte: Joseph Roth cu Marşul lui Radetzky şi Thomas Bernhard cu Extinction. Două pânze de declinuri, de univers în agonie, de prăbuşiri.

5. Apreciaţi corectă opinia exegeţilor care consideră că Cioran este principalul continuator al lui Nietzsche în secolul XX?

Legătura nu poate fi negată. Ambii resping ideea de sistem, explorează calea fragmentului, introduc umorul şi psihologia în miezul gândirii, se înscriu împotriva raţionalismului occidental, au o pasiune profundă pentru muzică... Apropierea lor spirituală ar putea fi îndelung exprimată. Totuşi, cum se explică rezervele lui Cioran faţă de Nietzsche? Dacă primului îi place la cel de-al doilea „expertul în decăderi, psihologul, psihologul agresiv, nu doar observator precum moraliştii” (Syllogismes ) – nu are cuvinte atât de dure pentru a califica viziunea nietzscheană a supraomului considerată de către el ca pură „elucubraţie”. În De l'inconvénient d'être né încărcătura este severă: Nietzsche, scrie Cioran, este „prea naiv... Îi reproşez entuziasmele şi până la fervori. El nu a demolat idolii decât pentru a-i înlocui cu alţii. Un fals iconoclast, cu aspecte de adolescent, şi nu ştiu ce virginitate, ce inocenţă inerente carierei sale de însingurat.” Şi adăugăm că Nietzsche „n-a observat oamenii decât de departe. Dacă i-ar fi privit de aproape niciodată n-ar fi putut nici concepe, nici propovădui supraomul, viziune bizară, rizibilă dacă nu grotescă”... În fond Cioran nu reţine din Nietzsche decât figura distrugătorului, a negatorului. Pesimismul său antropologic este ireductibil: omul nu poate fi „depăşit”; el nu este nici „un pod”, nici „tranziţie” cum anunţa Zarathustra… Pentru Cioran, aventura umană trebuie să se termine; nicio speranţă a unui apoi nu este permisă. Dintre „cele trei metamorfoze ale spiritului” el oscila voit între primele două (cămila care caută „povara cea mai grea” şi leul care vrea „să devină liber pentru noi creaţii” distrugându-l pe „ultimul său stăpân”); cât despre a treia (cea a copilului, a „inocenţei” şi a „uitării” pe care el le reprezintă, a „da-ului sacru”) – îi este visceral imposibil să creadă în ele... Poate că aici este punctul de ruptură cel mai important dintre cei doi gânditori. Cioran francezul preferă inconfortul impasului decât artificiul speranţei: dar este atât de deprimant? Personal, nu cred. Totul constă în manieră – şi Cioran ne face, cum nimeni altul, să suportăm cu eleganţă: „A respira având conştiinţa nulităţii oricărei ieşiri este marea scuză a existenţei. Nimic nu este pierdut din momentul în care ne putem imagina o ameţeală fericită. O să demoralizăm planeta cu surâsurile noastre ”, îi scria de exemplu lui Clément Rosset, în 29 ianuarie 1982. O întreprindere fără îndoială mai modestă decât cea a lui Nietzsche. Deşi...

* Vincent Piednoir, născut în 1977 în Normandia, a co-dirijat, împreună cu Laurence Tacou, Cahier de L'Herne Cioran (2009), a stabilit şi adnotat Correspondance 1961-1978 între Cioran şi Guerne (L'Herne, 2011), a tradus, în colaborare cu Gina Puică, Bréviaire des vaincus II de Cioran (L'Herne, 2011) şi a publicat Cioran avant Cioran. Histoire d'une transfiguration (Gaussen, 2013).

Traducere din limba franceză:

Alina Manea