ESEU

Lajos Notaros

Viena de la poalele vulcanului (II)

Căpcăunul la Cambridge

„My german friend threatens to be an infliction

Bertrand Russell către Lady Ottoline Morell”

Wittgenstein soseşte la Cambridge la 18 Octombrie 1911. Neanunţat se duce direct la camera lui Russell de la Trinity, unde acesta tocmai lua ceaiul cu C. K. Odgen, cel care va traduce primul Tractatus- ul în engleză . „..un neamţ necunoscut vorbind foarte slab engleza dar care refuza să vorbească în germană. Am aflat că a studiat ingineria la Charlottenburg, făcând o pasiune pentru filozofie şi matematici iar acum a sosit la Cambridge să mă asculte pe mine” , ni-l descrie Russell în scrisoarea către iubita sa din acea vreme, Lady Ottoline Morell. Vom mai afla multe despre Wittgenstein din această corespondenţă, evoluţia sa de la discipol la gânditorul care în acelaşi timp îl va copleşi şi exaspera pe marele Bertrand Russell fiind astfel foarte intim documentată.

Înainte de asta însă e bine să ne întoarcem niţel în timp, să-l luăm pe tânărul Ludwig de acolo de unde l-am lăsat, undeva la sfârşitul celor trei ani de la Linz, aflat între Weininger şi dorinţa paternă de a urma o specializare tehnică necesară preluării moştenirii familiale. Cei patru ani de studii tehnice l-au dus de la Berlin la Manchester iar de la studiile de aeronautică şi meteorologie la fundamentele matematicii.

Nu era vorba doar de cele ale matematicii, epoca era a unei profunde crize de identitate în care nimic nu mai părea sigur, fundamentele tuturor domeniilor deveniseră discutabile. Forma a fost înlocuită cu senzaţia şi cu imaginea, melodia cu disonanţa, metoda raţională propusă de Descartes şi bătută-n cuie de Kant era asaltată de forme alternative de cunoaştere între care intuiţia bergsoniană sau imaginaţia abisală a lui Freud care încercau să stabilească norma fără să reuşească însă. Trăsăturile de personalitate dar şi o anumită şansă l-au dus pe Wittgenstein spre matematică: lecturile din Russell şi Frege au fost determinante şi dramatice. Aflat, după propria mărturisire, într-o „stare constantă, aproape patologică de agitaţie indescriptibilă” , în vara anului 1911 îl vizitează la Jena pe Frege. Autorul Fundamentelor aritmeti cii, „un omuleţ pedant cu o barba ascuţită care îi sublinia vorbele”, a şters pe jos cu tânărul agitat, propunându-i să-l studieze întâi pe Russell după care să revină.

Wittgenstein nu stă prea mult pe gânduri, în octombrie dă buzna în camera acestuia de la Trinity College, punându-l într-o situaţie mai mult decât delicată pe autorul Principiului matematic. Surprinzătorul austriac începe să frecventeze cursurile lui Russell, reuşind nici într-o lună să-l convingă pe acesta de geniul său. Încet dar sigur, relaţia se balansează în favoarea învăţăcelului care devine foarte repede o a­­devărată atracţie printre rafinaţii de la Cambridge, fiind curtat de toţi cei din jurul lui Russell.

Rămâne însă întrebarea fundamentală: care este problema lui Wittgenstein, motivul căutărilor sale febrile, ce caută în logică şi în ma­­tematică, care este răspunsul pe care îl aşteaptă la finalul căutărilor sale?

Răspunsul la această întrebare este ascuns în evidenţă. Precum se ştie, expunerea, aşezarea unui obiect preţios între lucrurile obişnuite reprezintă cea mai bună camuflare. Banalul, obişnuitul trăieşte în can­titate, se naşte prin repetiţie potenţial infinită, oferind astfel iluzia per­fectă a imortalităţii.

Cantitatea, repetiţia, obişnuitul, banalul reprezintă sfera fenomenalului, a ceea ce se vede, ceea ce apare prin simţuri. Fenomenalul este domeniul existenţei prin cantitate. Anorganic prin excelenţă. Înţelesul de excepţional apare târziu, doar în epoca modernă, în urma preluării, de multe ori eronate faţă de înţelesul lor etimologic primar, a unor termeni din greacă şi latină în limbile moderne. Opusul fenomenalului, în ordine etimologică, este eidolonul platonic, ideea ca reprezentare, reflecţie a ceea ce apare.

Pasul următor al distincţiei dintre fenomenal ca ocurenţă senzorială banală şi percepţia ei subiectivă filtrată prin limbaj este noumenonul kantian. Acest termen introdus de gânditorul din Königsberg trimite însă la esenţă, un concept latin, construit pe imitaţia grecului ousia şi care indică fiinţarea ca prezenţă, nimic altceva. Prezenţa fiind în această primă înţelegere modul în care fiinţa ni se impune ca apariţie înregistrată de aparatul nostru senzorial şi înmagazinată, numărată, sortată de mintea noastră.

Altfel spus, filozofia, aşa cum a fost ea cultivată de la greci încoace, ni se relevă ca un joc pervers inventat de necesitatea ca mintea umană să prelucreze banalul infinit al existenţei. Tensiunea se naşte din caracterul unic central al fiecărei subiectivităţi umane şi banalitatea infinită al fenomenalului în care este obligat să trăiască.

Aşa cum am pomenit în prima parte, este vorba de imposibilitatea ca în această situaţie, în care o entitate care se percepe reflexiv unică încearcă să-şi însuşească banalul infinit, identitatea să poată fi explicitată şi reprezentată.

Tânărul Wittgenstein întruchipa prin persoana sa, felul său de a simţi şi gândi, cât se poate de bine această imposibilitate a realizării şi imaginării identităţii.

Apartenenţa la etnia evreiască sa este problematică atât biologic – bunica după mamă fiind de origini austro-slovene catolice – cât şi prin orientarea clară spre asimilare a familiei încă de pe vremea bunicilor şi străbunicilor. Iar dacă identitatea etnică, aparent, n-a reprezentat o mare problemă pentru tânărul Ludwig, cea religioasă, oficial Wittgenstenii fiind catolici, prin ineluctabila problemă a divinităţii, a dus la o primă criză de identitate, documentată în scrisori şi mărturiile surorilor sale. Pierderea credinţei naive, copilăreşti se produce în timp ce era elev la Linz şi îl duce direct spre idealismul epistemologic a lui Schopenhauer.

Tot în această perioadă a adolescenţei trebuie să fi apărut şi marea şi tulburătoarea chestiune a identităţii sexuale, aşa cum indică aprecierea extraordinară de care se va bucura opusul lui Weininger din partea tânărului Wittgenstein. Această apreciere nu va dispărea cu to­tul niciodată, elevaţii britanici de la Cambridge fiind foarte miraţi şi oarecum nedumeriţi de insistenţa ciudatului austriac în a-l recomanda pe acest concetăţean al său pe care ei îl considerau cel puţin exaltat, dar în mod sigur speculativ şi obscur.

Ar mai fi problema statutului social, a identităţii profesionale. Wittgenstein a avut mari dubii şi aici de la început până la capăt. Nu a urmat tendinţele artistice şi muzicale ale fraţilor cu toate că, aşa cum se va vedea, avea din plin atât talent muzical – ceva obişnuit în familie – cât şi aptitudini ieşite din comun în domeniul formelor. După intense şi promiţătoare studii inginereşti la Berlin şi Manchester, abandonează domeniul, dedicându-se exclusiv filozofiei. Petrece trei ani furtunoşi la Cambridge într-o postură inedită de student-profesor, revine apoi în ţară pentru a se transforma într-un soldat exemplar în Marele Război care se declanşează în vara anului 1914. Reuşind să termine Tractatus- ul în timpul anilor petrecuţi pe diferitele fronturi unde îl ducea armata chezaro-crăiască, după război se ocupă de publicarea opusului său, renunţă la moştenirea colosală de care putea să dispună după moartea tatălui său, termină un curs de învăţător şi pleacă în munţii Austriei să-i înveţe carte pe odraslele celor rupţi de binefacerile civilizaţiei vieneze.

Fără să-i pese prea mult de faima care îl va înconjura din ce în ce mai tare după publicarea Tractatus -ului, rămâne până în 1929 în Austria, părăsind postul de învăţător după un incident neplăcut – a agresat un elev mai tare de cap – în 1926. În următorii trei ani lucrează ca grădinar, participă la câteva din întâlnirile Cercului de la Viena unde era idolatrizat, dar cel mai important: lucrează ca arhitect la casa din Viena a surorii sale Margaret. Casa, azi ambasada Bulgariei la Viena, este o transfigurare în piatră şi beton a Tractatus -ului, o construcţie elementară şi pură, cizelată la infinit, o adevărată operă de artă mi­nimalistă în care, uşor previzibil, este imposibil de locuit. „Nu sunt interesat în ridicarea unei clădiri, ci în găsirea fundamentului pentru orice clădire posibilă...” , ar fi spus arhitectul Wittgenstein.

Revine la Cambridge în 1929. Keynes îi spune soţiei cu această ocazie : „În sfârşit, soseşte Dumnezeu. Îl voi aştepta la trenul de 5,15.” Ajuns din nou, la patruzeci de ani, în mediul academic lasciv al Cambridge -ului interbelic, Wittgenstein se trezeşte într-o situaţie penibilă: cunoscătorii se uită la el ca la cel mai însemnat gânditor în viaţă, în timp ce, conform reglementărilor academice, el este în situaţia unui student bursier. Devine doctor în filozofie doar în urma străduinţelor lui Russell şi Moore care insistă pe lângă consiliu să-i accepte Tractatus- ul ca teză de doctorat. Examenul se desfăşoară atipic: cei doi filozofi consacraţi se uită unul la altul, invitându-se reciproc să-i pună întrebări, la care Wittgenstein intervine în stilul său inimitabil: „Nu vă faceţi atâtea probleme, îmi dau seama că nu veţi înţelege vreodată.”

Ajuns fellow la Trinity, devine în scurt timp „femeia cu barbă” a Cambridge-ului, o curiozitate despre care nimeni nu ştie exact ce să gândească dar cu toţii sunt convinşi de excepţionalitatea sa. Cursurile sale nu sunt frecventate, se retrage pentru mai mult timp în Norve­gia unde învaţă daneza pentru a putea citi Kierkegaard în original iar după Anschluss, în 1939, devine cetăţean britanic.

În timpul războiului lucrează ca portar/curier la un spital, refuzând să predea filozofie, cerând celor care i-au găsit slujba să nu-i decline identitatea angajaţilor spitalului.

Identitatea, aşadar, este problema centrală a gândirii lui Wittgens­tein. Iar în această continuă căutare a identităţii nu există pace, nu există odihnă iar ceea ce este şi mai chinuitor, nu există nici măcar rezultate parţiale. Gândul sinuciderii este prezent mereu, clipele de seninătate lipsind cu desăvârşire.

Problema cea mare cu identitatea este că ea nu există sau dacă există totuşi, nu poate fi experimentată, în consecinţă nu poate fi nici formulată sau explicitată. Identitatea este întrebarea eternă la care se răspunde cu aceeaşi întrebare, este unicul răspuns al fiinţei infinite la orice întrebare vizând fiinţa sa. Întrebarea venind din finit nu are relevanţă în infinit, aşadar ce să răspundă această fiinţă la întrebarea ce eşti: Sunt cel ce sunt. Suntem în plină tautologie în sens etimologic (to auto logos), adică în reluarea, repetarea a ceea ce a fost deja spus. Suntem, cu alte cuvinte, în plină aritmetică metafizică, într-o operaţie unică şi irepetabilă în care prin adunarea unităţii nu obţinem o cantitate dublă, ci absolutul declarat dar inexperimentabil.

Identitatea ni se prezintă în două forme şi într-o relaţie: cele două forme sunt identitatea alterităţii, respectiv identitatea de sine iar relaţia este între acestea două, respectiv identitatea acestei relaţii. Prin această formulare suntem în plin infinit: orice răspuns, din orice parte, gene­rând alte întrebări.

Răspunsul lui Wittgenstein la această complexitate de probleme, gestul său macedonic în faţa nodului gordian metafizic a fost la fel de decisiv şi distrugător ca cel a lui Alexandros. După ce şi-a luat curaj printr-un citat din Kürnberger, jurnalist vienez popular în anii şaizeci-şaptezeci ai secolului în care s-a născut Wittgenstein, preocupat profund de lipsa de identitate a vienezilor şi a austriecilor în general: „tot ce omul ştie şi nu este doar zgomot în urechi, poate fi spus în trei cuvinte” , formulează prima afirmaţie din tractatus : Die Welt ist alles, was der Fall ist.

Şi pentru că suntem în plină întrebare despre identitate, trebuie să acceptăm imposibilitatea transpunerii identice dintr-o limbă în alta. Traducerea este, cu toate acestea, necesară şi acceptabilă, având în vedere că distanţa şi diferenţa dintre două limbi este neimportantă faţă de diferenţa dintre finit şi infinit, limbile fiind finite aidoma fiinţei care se exprimă prin ele. În româneşte se poate accepta forma: Lumea este tot ce se întâmplă. Cu toate că nu exprimă întru totul infinitul ascuns în termenul german der Fall, nici traducerea în engleză nu stă mai bine în ciuda faptului că traducerea a fost acceptată de Wittgenstein însuşi: The World is everything that is the case.

Ceaţa din prima sentinţă se mai risipeşte dacă o completăm cu cea de a doua : Lumea este totalitatea faptelor, nu a lucrurilor. Să ne amintim: identitatea în sens filozofic nu se referă la un altul la fel, nu este un idem – expresia latină de unde îşi are originea conceptul –, dimpotrivă, este mult mai aproape de conştientizarea propriei singularităţi. Nu se referă aşadar la obiecte, acestea fiind lipsite de identitate, fiind cel mult unicităţi într-o multitudine cantitativă.

Wittgenstein, în încercarea sa disperată de a formula întrebarea filozofică perfectă – întrebare adresată identităţii -, rămâne prins în capcana limbii. Încearcă ieşirea prin apelul la un domeniu care îi pare la îndemână şi pe de asupra era la modă: cercetările privind fundamentele matematicii şi ale logicii. Tractatus- ul este rezultatul acestei încercări nereuşite.

Crearea unei identităţi logice prin postulare tautologică este un gest intelectual elementar, repetarea la nesfârşit a identităţii revelate lui Moise, Sunt cel ce Sunt, nepunând probleme operaţionale deosebite. Numai că, iar Wittgenstein realizează această problemă de la început, identitatea logică nu înlocuieşte identitatea metafizică. Folosim termenul aici strict în înţelesul său elementar: acel ceva care înglobând naturalul, obiectualul, sensibilul – physis – este mai mult decât obiectual, sensibil, material până la urmă.

Acesta este motivul pentru care a doua afirmaţie a Tractatus- ului este foarte tranşantă: Lumea nu este a obiectelor, ci a faptelor! Şi chiar dacă obiectul este entitatea existenţială ultimă, esenţială, lumea nu ni se poate arăta ca o lume a obiectelor, ci a faptelor, mai exact de stărilor de fapt. Fapte în spaţiul logic, iată cum arată Lumea lui Wittgenstein la începutul Tractatus- ului logico-filozofic.

Vom vedea în partea finală a acestui eseu unde este drama. Pentru început să spunem doar că atât în germană (tatsachen ) cât şi în majoritatea limbilor europene noţiunea de fapt indică trimite la o intervenţie de dinafară, cu alte cuvinte faptul este rezultatul unei fapte (tat ) iar asta presupune şi existenţa făptuitorului (Tater).

Altfel spus: explicaţia faptului, ca act de limbaj, este metafizică.