logo

Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad.

Redactor-şef fondator: Vasile Dan.

logo

 

ARTE VIZUALE

 

Onisim Colta

 

Arhipelagul lui Andrei Ciubotaru la Muzeul de Artă din Arad

 

În perioada 24 aprilie – 18 mai 2014, Sala „Ovidiu Maitec” a Muzeului de Artă din Arad a fost gazda unui spectacol vizual cu adevărat inedit: expoziţia cu tema Insula semnată de artistul bucureştean Andrei Ciubotaru, sub curatoriatul lui Ioan Paul Colta.

Conceptul general pus la dispoziţia publicului de artist la intrarea în expoziţie, circumscria perspectiva, modul său de abordare a temei: „Mă interesează – spunea autorul – doar ideea că insula este un loc aflat undeva la depărtare de cunoaşterea comună, de informaţia banală care ne asigură structura realului concret, în care ne mişcăm zi de zi. Insula este aşadar un refugiu personal, al meu sau al oricui este dispus să vadă lucrurile altfel, un loc unde releele de pe continent nu mai au puterea de a transmite semnalul cunoscut. (...) Din acest motiv am optat pentru un spaţiu neutru, fără să-l încarc cu semnificaţii uşor de descifrat, pentru că «insula» este de fapt reflexia spaţiului meu personal (interior) ce nu poate fi descris literal.”

Toată creaţia lui Andrei Ciubotaru ni se înfăţişează ca evoluând constant şi tenace, sub semnul căutării, al experimentului formal, bi sau tridimensional, dar şi al utilizării de materii neconvenţionale.

El se mişcă cu dezinvoltură între mai toate mediile: pictură, sculptură, tehnici grafice, asamblaj, land art, scenografie sau performance, etc.

Neliniştea lui creativă se dovedeşte un real şi firesc modus vivendi. În cazul lui nu există niciun risc de osificare în vreo formulă plastică, indiferent de succesul pe care i l-ar garanta.

Pentru ciclul de lucrări cu care a venit la Muzeul de Artă din Arad, cheia, soluţia plastică pentru care a optat şi care-i serveşte cel mai bine exprimării, ţine de structura spaţiului topologic.

Pentru ochiul obişnuit cu geometria euclidiană, cea a unui spaţiu ideal, geometria la care recurge Andrei Ciubotaru surprinde, deconcertează. În lucrările sale bidimensionale, pictură, grafică, colaj, valorizează valenţe ale geometriei fractale, atât de eficientă în construirea (sau deconstruirea), în inventarea de spaţii de factură topologică.

Cea mai eficientă modalitate de reprezentare în două dimensiuni a spaţiului material concret, natural sau urban, o reprezintă hărţile.

În colajele pe tema insulei, decupajele de hărţi cu toată ţesătura lor de linii, reţele şi noduri, sunt prezentate în punctele cheie ale compoziţiei.

Dar aceste spaţii de factură topologică sunt deliberat tulburate de orizontale şi oblice ferm direcţionate, care aduc în imagine tensiuni generate de linii, de sugestiile de perspectivă liniară. Adică de inserţia elementelor ce ţin de spaţiul plastic de factură tensională.

Percepţia privitorului e pusă în dilemă, e provocată de jocul oblicelor care-şi schimbă mereu, surprinzător unghiurile, direcţiile.

Centrele de interes, insulele, formele mai dense la nivelul informaţiei vizuale, vibrate, frământate, trăiesc, se evidenţiază la maximum în contrast cu liniştea vidă a fondului, cu câmpurile largi albe sau de nuanţe colorate.

Compoziţiile sale în colaj se structurează în spaţiul bidimensional „ordonate” când de reţeaua sugerată (sau doar bănuită) de linii care formează trama formei rectangulare înseşi a ecranului hârtiei, când de geometria unei reţele care ocupă câmpuri mai largi, astfel încât compoziţia ni se prezintă ca un posibil fragment dintr-o întindere cu evenimente vizuale mult mai amplă.

Procedeele sale tehnice includ linia, fragmentul decupat de hârtie, monocromă, policromă, sau animată prin linii şi pete, ce insinuează secţiuni geologice sau nebuloase în mişcare, realizate în acuarelă sau acril. Modul cum circumscrie/decupează Andrei Ciubotaru elementul nucleu al compoziţiei, centrul de interes, aminteşte fără să vrea de succesiunea de intervale rămase între formele ştanţate, decupate mecanic dintr-o suprafaţă metalică sau de piele, dintr-un proces tehnologic, forme ce urmează a fi finisate, finalizate, spre o destinaţie utilitară.

Ai impresia, văzând tipul de geometrie care caracterizează formele sale că el valorizează exact ceea ce alţii ignoră, pauza, intervalul dintre două entităţi importante. Aceasta tocmai pentru că forma intervalului i se pare artistului mult mai ofertantă sub aspect plastic.

Aşa cum cineva, inversând perspectiva, spunea că „muzica este tăcerea frumos întreruptă”, Andrei Ciubotaru vede în insulă intervalul dintre două (sau mai multe) entităţi mai mari, aşa cum un continent văzut de la mare înălţime, ar fi intervalul dintre două oceane, sau cum o oază este o insulă în oceanul ocru, cristalin, deşertul.

În compoziţiile sale cu aer Zen, insulele par entităţi formale care, în loc să exprime neclintirea, permanenţa, precum stâncile în grădinile japoneze uscate, ele par la nivel potenţial migratoare, gata să gliseze pe direcţii impredictibile pe oceane imaginare.

Revoluţia morfologică adusă de noile teorii morfologice, teoria catastrofelor, teoria structurilor disipative, teoria haosului, au influenţat percepţia generală asupra genezei formelor şi au generat o mutare a atenţiei dinspre „utopia predictibilităţii deterministe” înspre fenomenele umile ale lumii reale, cu componente ce ţin de discontinuitate.

Recunoaşterea prezenţei discontinuităţilor în proprietăţile mediului a însemnat o revizuire a instrumentelor matematicii, o adecvare a lor la studiul discontinuităţilor.

„Forma – spune Alaân Boutot – se desprinde întotdeauna de fond exprimând prezenţa unei discontinuităţi a proprietăţilor mediului.” Parcă Boutot ar vorbi de compoziţiile lui Andrei Ciubotaru.

Formele nuclee, centrele de interes din câmpul compoziţional se află într-un anume loc în prezent, dar „discontinuităţile empirice” le pot schimba locul în orice moment.

Această idee este insinuată de traseele zig-zagate ale liniilor-contururi ce mărginesc nucleele/formele, sau ale liniilor ce străbat întinderile neutre, fie pe orizontală, fie pe una sau mai multe direcţii oblice care dinamizează compoziţia.

Andrei Ciubotaru face parte din Grupul Pâlnia, împreună cu Nicu Ilfoveanu, Bogdan Vlăduţă, Jan Eugen, Florin Ciubotaru, Theo Pelmuş şi Viorel Grigore.

Unele din manifestările lor artistice complexe s-au desfăşurat chiar sub această titulatură Hibrid, derulate până acum pe 7 ediţii.

Modul de viaţă urban, trepidant în care trăim, bruiajul, stresul, superficialitatea, fragmentarea atenţiei şi concentrării, absenţa răgazului, care lasă loc contemplării, legitimează aceste tipuri de abordare a actului artistic.

Sub acest tip de presiune socială membrii grupului au iniţiat un pilduitor performance intitulat Pâlnia under Construction la Galeria UNA din capitală. În scenografia unui şantier în lucru, cu schele, cărămizi, folii de plastic, scânduri, plase metalice, scări, roabe, găleţi murdare, etc, o balerină, apariţie insolită, dansa cu mişcări graţioase, lente, într-un costum clasic, pe o muzică mai mult presupusă, sufocată de ritmul sacadat agresiv al pickamerului ce sparge betoane.

Lumea pragmantică, violent de concretă, de contondentă şi animată de interese joase nu mai lasă loc răgazului zăbovirii, striveşte chiar şi ultimele tentative, plăpânde şi ele, ale omului de a se apropia de o condiţie mai înaltă, cea a creatorului de valori spirituale.

Este pusă în discuţie, la modul dramatic, conduita artistului în patria noastră sălbăticită de visul căpătuirii al atâtor indivizi, ce ajung să mutileze facultăţi naturale ale omului ca visarea, imaginaţia, creativitatea, graţia, frumuseţea înaltă, iubirea.

Revenind la expoziţia de la Arad, modul de panotare propus a fost unul surprinzător pentru mai toţi vizitatorii, apreciat şi de cei mai radicali reformatori ai conceptului de artă, cum ar fi Dan Perjovschi sau Sorin Neamţu, care au vizitat expoziţia în Noaptea Muzeelor, odată cu sutele de vizitatori, în majoritate tineri. Liniile de forţă ale fiecărei compoziţii în parte şi-au găsit din loc în loc ţâşniri în afara câmpului rectangular al compoziţiei, în prelungiri şi relaţionări inspirate, cu alte lucrări mai mari sau mai mici. Expunerea nu a fost una liniară, cu care ne-am obişnuit, ci una discontinuă, cu ruperi de ritm şi nivel, dinamică, vie, incitantă. Astfel întreaga expoziţie a devenit practic o singură lucrare.

Aşadar pentru Andrei Ciubotaru şi modul de expunere însuşi devine act de creaţie.

Am înţeles că o parte din decupajele folosite în colajele pe tema insulei fac parte din lucrări de-ale sale mai vechi, care nu-l mai mulţumesc, considerându-le bune de decupat.

Este o altă formă de revalorizare a „inutilului”, a ceea ce alţii (sau chiar autorul) ar putea numi deseori, lucruri de aruncat.

Aceasta este puterea artistului să convertească în fapte de artă, în valenţe noi, deşeuri, „mucegaiuri şi noroi”, cum ar spune poetul.

Să detoxifice lumea în care trăim trecând-o prin etapele distilărilor succesive în athanorul subiectivităţii proprii, pentru a ne-o restitui mai curată, mai proaspătă, mai creativă, mai suportabilă, până la urmă.