POEZIE

Monica-Rodica Iacob

Argintie mă fac

Cămaşa mea de cimbru
lăsată în dar de la bunica din Apuseni
mai miroase şi acum,
mă uit la ea cum a împodobit-o cu mure, frăguţe,
măceşe, porumbele, păducel şi frunze de salvie
(Odată le culegeam şi eu)
Acum copilul le culege Şi spune: – Uite ce ţi-am
adus mamă, să-ţi fie de leac.
Curând în cămaşă mă voi îmbrăca şi voi pleca
dincolo să le culeg
Rămâne mirosul de cimbru sălbatic în urma mea
Măceşe coapte, roşii, înşirate pe aţă, mărgele la gâtul
meu
cireşe sălbatice, cercei în urechile mele.
Acum, chiar dacă pielea se zdreleşte tot mai des cu
fiecare an
În păr îmi pun o margaretă sălbatică de stâncă, Regenerez cu fiecare spic
Mă fac argintie.

Fără gaze de eşapament

Supravieţuim pe biciclete
Fără panică,
În criza personală cel mai bine e să facem pluta
Dar dacă avem mâinile ocupate
Cel mai bine e să fim peretele alb al celuilalt
În care ne regăsim „râsu-plânsu”
Ca un ecran panoramic,
Contorsionat de o lume văzută pe pipăite în zbaterea aripii de
fluture,
– Hai, nu mai vorbi zgronţuros! moartea este o odihnă iar viaţa
o insulă sau o carcasă de gânduri întortocheate, uneori stranii,
Aşa că
Nu mai bate clapa cu: „misterul conştientului şi subconştientului”, cum spunea James Joyce.
Sunt zone obscure, îndoielnice, care mai păstrează memoria fricii
În această normalitate în care preţul e nefericirea
Cu nervii întinşi la capătul durerii sau al nebuniei.