logo

Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad.

Redactor-şef fondator: Vasile Dan.

logo

 

TEATRU

 

Ion Corlan

 


Întâlnirea

 

Personajele:

ELENA, ALEX, REPORTERUL (REP.),
REGIZORUL (REG.), ROBERT (ROBI),
ANA, RAUL

SCENA 1.
Un dormitor. Alex doarme. Elena, pe marginea patului, îşi bea cafeaua. Soneria.

ELENA: Alex, cred c-a venit! (El doarme) Niciodată n-ai dormit până la ora 12... şi. Erai în picioare (soneria). Alex!
ALEX: Da?!...
ELENA: A venit.
ALEX: A venit?!...
ELENA: E la uşă.
ALEX: La uşă?! (Coboară din pat) De ce nu m-ai tre­zit? (Precipitat) Unde mi-e cămaşa?
ELENA: Dincolo...
ALEX: Când te văd aşa de calmă... (Trece dincolo; soneria).
ELENA: Sună... (Strigă:) Imediat!
ALEX: Pantalonii (caută). Unde-s pantalonii?
ELENA: Pe scaun.
ALEX: Întotdeauna... apare o... chestie nouă (soneria).
ELENA (strigă): – Imediat.
ALEX: Pantofii!... Unde-mi sunt pantofii?... Extraordinar, ce... Pantofii!
ELENA: În baie.
ALEX: Ce caută acolo?
ELENA: I-am curăţat, erau plini de noroi.
ALEX: Acum ţi-ai găsit şi tu să... (Iese, revine cât se poate de repede, dar cade din nou.) Cravata... Unde mi-e cravata? (Soneria.) Să tacă-n...
ELENA: Imediat!... Asta chiar că nu mai ştiu.
ALEX: O ai în mână, Elena.
ELENA: O am în mână?... Ce... Oare de când?
ALEX: De... Ştii cum e el, grăbeşte-te!
ELENA: Tocmai, că nu ştiu.
ALEX: Nodul acesta... Îl aştepţi cinci zile, apoi cinci săptămâni... şi când vine, are chef de...
ELENA: Parcă nu-mi vine să cred.
ALEX: Dar niciodată nu s-a întâmplat să fie aşa de matinal... Dar, de ce nu i-ai dat drumu’?
ELENA: Să-i dau drumu’?
ALEX: Îl invitai să intre şi să mă aştepte. Îl ţii pe om la uşă.
ELENA (în timp ce el iese): – Nu m-am gândit (pauză).
ALEX (revine): – Poftim, a plecat.
ELENA: A plecat?!
ALEX: Închipuieşte-ţi.
ELENA: Putea să mai aştepte şi el.
ALEX: S-a terminat cu aşteptarea (începe să se dezbrace). Data trecută...
ELENA: Eram goi... În pat.
ALEX: Ar fi fost culmea să fim sub pat.
ELENA: Râzi?
ALEX: În hohote.
ELENA: Eşti pus pe râs, Alex.
ALEX: Sunt pus pe... El pleacă la Paris şi eu... Cine ştie când mai vine.
ELENA: Niciodată nu am fost goi... în acelaşi timp.
ALEX: Anume?
ELENA: Ai zis că ne-a prins goi, dar niciodată n-am fost... în acelaşi timp.
ALEX: Dar cum?... Pe rând?
ELENA: Cam aşa ceva (el iese, ea termină restul de cafea). Ce faci?
ALEX (vocea): Duş.
ELENA: Te-ai uitat bine?
ALEX: Ce spui acolo?
ELENA: Eu aş fi ieşit afară... m-aş fi dus trei-patru paşi (se dez­bracă)... şi... la o adică...
ALEX: N-a fost la o adică (soneria).
ELENA: Alex!... Alex!
ALEX (vocea): Ce vrei?
ELENA (deschide uşa la baie): S-a întors.
ALEX (vocea): De unde ştii?
ELENA: A sunat.
ALEX: Poate nu-i el... Ieşi şi bagă-l în hol.
ELENA: Sunt goală!
ALEX: Îmbracă-te!! (Soneria.)
ELENA (strigă): Imediat!... Dacă nu te grăbeşti, pleacă din nou.
ALEX (vocea): Apa curge şiroaie pe mine, şi tu... Îmbracă-te şi ieşi.
ELENA: Nu-mi găsesc ciorapii... Şi chiloţii.
ALEX (vocea): Mereu intervine ceva nou... De fiecare dată, ceva nou.
ELENA: I-am găsit! (Strigă) Imediat! (Elena iese. Alex îşi face apa­riţia în halat şi ia o poziţie de aşteptare. Apare Elena.)
ALEX: Nu eşti cu el?... Unde-ai stat atâta?
ELENA: Am ieşit, că plecase, m-am dus în sus, până la primul semafor, m-am întors... am luat-o în jos...
ALEX: În jos?... Ce-ai căutat în jos?
ELENA: Eşti culmea...
ALEX: Impardonabil... Să-l ai în mână de două ori, şi el s-o ştear­gă!... Cu nonşalanţă...
ELENA: Niciodată nu s-a întâmplat ca la ora 12 să nu... Dac-ai fi fost îmbrăcat...
ALEX: Nici o legătură cu prefectura... S-a terminat cu aşteptarea.
ELENA: Doar nu renunţi?
ALEX: Ba da.
ELENA: Păcat... Eşti ca în prima zi de aşteptare.
ALEX: Naiv.
ELENA: Optimist. Bărbat, am vrut să zic... Gata de... Nici nu am apucat să vorbesc cu el, dar... sunt convinsă că se întoarce.
ALEX: Cum era îmbrăcat?
ELENA: Nu l-am văzut.
ALEX: Atunci de unde ştii că se întoarce?
ELENA (enigmatică): Ştiu...
ALEX: Ai fost în halat?!
ELENA: Nu apucasem să mă îmbrac... Am dat fuga afară, tu strigai în continuare şi... probabil s-a speriat.
ALEX: Toate femeile... care l-au aşteptat şi-au ieşită în halat... au fost violate.
ELENA: Un tip... energic.
ALEX: Ultima a ieşit în... I se desfăcuse... şi... a mâncat-o.
ELENA: Ce apetit... de neoprit.
ALEX: A încercat ea să scape din.... situaţie, însă... Când au venit organele la faţa locului... au mai găsit... practic... degetele... Halucele... degetul mic şi...
ELENA: Ce oroare!
ALEX: Nici în cele mai... horror... împrejurări... nu...
ELENA: Măcar era frumoasă?
ALEX: Semăna cu... asta... cum o cheamă... Zeta Johnes... Femeie, ce mai... aşteptarea... noastră... are în ea ceva din... codul genetic.
ELENA: Destin?
ALEX: Nimeni nu va interveni... în caz că... Mă rog, asta-i altă chestie.
ELENA (îi dă cravata): Pune-ţi-o...
ALEX: Eşti sigură că se întoarce?
ELENA: Sigură.
ALEX: Îmi pare rău că trebuie să te contrazic... Nu se întoarce.
ELENA: Sigur se întoarce (iese, revine într-o cămaşă transparentă).
ALEX: Ce vrei să faci?!
ELENA: Plec după el.
ALEX: Nu poţi ieşi aşa!
ELENA: Vreau să se sfârşească odată cu această incertitudine... Cinci zile, cinci săptămâni... cinci... Cât poate să dureze?
ALEX: Cinzeci de ani, Elena...
ELENA (soneria): Exact... opt minute.
ALEX: Eşti absolut convinsă că-i el?
ELENA: Merg să văd... Dacă în trei ore nu vin... porneşti după mine.
ALEX: Trei ore?!
ELENA: Cât le ţine el captive.
ALEX: Îţi asumi o responsabilitate... care...
ELENA: Un risc, Alex... Ştii bine că nu mai avem timp (ia o eşarfă şi iese; voci, ţipăt uşor, oftat)
ALEX (trezit): Doamne, nu-l lăsa s-o mănânce! Ea nu rezistă nici trei minute... (Strigă) Elena! Codul genetic nu-ţi permite să rămâi proptită în uşă mai mult de... (Ţipăt prelung, de plăcere, el intră sub pat.)

SCENA 2.
Reporterul şi Raul, în picioare, privesc spre stânga.

REP.: Acolo trebuie să fie. Îmi amintesc perfect: era seară, linişte, aceeaşi muzică se auzea... şi atunci... calmă.
RAUL: D-le Reporter, mă dor ochii de-atâta aşteptare... Ochii şi capul.
REP.: Probabil e înăuntru... A intrat fără să o vedem.
RAUL: Atunci... ce mai aşteptăm...
REP.: Îi spui că ai venit după scrisoare.
RAUL: Atât?
REP.: Atât... Am pierdut prea mult timp... ca să mai... căutăm explicaţii.
RAUL: Chestia asta mi se pare...
REP.: Cum?
RAUL: Aşa... Cam... Nu ştiu dacă... Mă rog, nu-i treaba mea.
REP. (îşi aprinde ţigara): Scuză-mă... Fumezi?
RAUL: Nu.
REP.: Te prezinţi: „Sunt Raul, o caut pe domnişoara Iulia... Îţi dai seama dintr-o privire... dacă-i ea.
RAUL: Şi dac-i alta?
REP.: Nu e decât o singură persoană acolo.
RAUL: Atât?!... În aşa casă mare?
REP.: Casa de sticlă... Du-te (Raul iese prin stânga scenei, Reporterul filmează). S-ar putea să avem surprize... Aşteptarea, în rare cazuri, aduce ceva bun (revine Raul). Cam repede...
RAUL: D-le Reporter, îmi pare rău... dar... nimic.
REP.: Ce să înţeleg?... Că n-ai găsit pe nimeni?
RAUL: Am găsit.
REP.: Mă gândeam eu... Era alta.
RAUL: Altul.
REP.: Altul?!
RAUL: L-am salutat şi... am plecat.
REP.: Nu l-ai întrebat unde o poţi găsi pe domnişoara Iulia?
RAUL: Era vorba că...
REP.: Trebuie să mergi din nou.
RAUL: Am spus eu că... (Pleacă fără chef, ieşind din cadru. Reporte­rul filmează.)
REP.: Pariez că idiotul... Gata bateria!... Ne resemnăm... Decât o aşteptare, mai bine... tata mare (se întoarce Raul). Ei?
RAUL: Iulia nu mai lucrează acolo.
REP.: Bănuiam...
RAUL: A lăsat o scrisoare pentru dumneavoastră (Reporterul ia plicul).
REP.: De când nu mai lucrează acolo?
RAUL: Nu l-am întrebat.
REP.: Puteai să-l întrebi.
RAUL: Era vorba...
REP.: Dacă nu mai lucrează acolo, la casa de sticlă, scrisoarea este... caducă.
RAUL: Totuşi...
REP.: Un crâmpei de viaţă ce s-a dus pe apa sâmbetei... Reperul era ea, Iulia... În cazul în care s-a căsătorit, va trebui să o luăm de la capăt. Dacă... doar şi-a schimbat locul de muncă... ne mai rămâne o şansă.
RAUL: Eu ce fac, în continuare?
REP.: Să vedem (citeşte scrisoarea). A treia eventualitate nu am luat-o în calcul: a pierdut banii... Varianta ei, pe care nu am luat-o în calcul... Dar, cu sau fără bani, şi-a luat... tălpăşiţa... Nu spune unde, însă lasă acest P.S. „Din nou după mine, în zilele de ieri şi mâine, la aceeaşi oră, în schimbul unui amor simplu într-o baie, din casa de sticlă, sub duş, cu cel care poate întregul... ” Ce înţelegi?
RAUL: Nimic.
REP.: În eventualitatea că o vom găsi... cu banii din recompensă îţi cumperi... garsoniera.
RAUL: Despre ce casă de sticlă e vorba?... Nu are un număr?
REP.: Află...
RAUL: Poate fi tot asta.
REP.: Sau alta.
RAUL: Şi despre ce amor?
REP.: Simplu.
RAUL: Duşul, să zicem, l-aş găsi...
REP.: Atunci e în ordine.
RAUL: Cu cel care imaginează...
REP.: Întregul scenariu.
RAUL: Alte detalii nu a dat...
REP.: În zilele de ieri şi mâine.
RAUL: Cu asta... ne-a băgat în ceaţă.
REP.: Să mergem, atragem atenţia...

 

SCENA 3.
La Regizor în locuinţă.

ROBI: Domnule Regizor, mi-e imposibil să... joc teatru cu ea.
REG. (pipează): Fleacuri...
ROBI: Nu pot face acest rol, în această variantă... Îmi pare rău că ajungem la... teatru în teatru.
REG.: Tu îl faci, Robi băiatule...
ROBI: Îmi cereţi să... să...
REG.: Ai aşa mutră de înmormântare... că-mi vine să te bag sub duş.
ROBI: În precedentele două roluri, aproape identice, de îndrăgostit... pierdut, mi-au trebuit doi ani să-mi revin, d-le Regizor.
REG.: Precedentele două roluri... Vorbeşti ca din carte, Robi.
ROBI: Un an pentru fiecare rol.
REG.: Ai mai spus la cineva?
ROBI: Nu...
REG.: Nici să nu spui...
ROBI: Vă daţi seama?... De consecinţe?
REG.: Ce s-a întâmplat cu tine?
ROBI: Vă rugăm, şi eu şi soţia mea, să-mi schimbaţi rolul.
REG.: Eu şi soţia mea... Piesă comunistă... Copilării, Robi.
ROBI: Îmi pare rău că...
REG.: Atunci... putem începe repetiţiile.
ROBI: Ajungem la divorţ.
REG.: Dramatizezi.
ROBI: Prietenii mă vor părăsi.
REG.: Fleacuri...
ROBI: În asemenea situaţii... te lasă toţi.
REG.: Îi verifici cu această ocazie...
ROBI: Voi pierde tot ce-am strâns în aceşti ani: sentimentele.
REG.: Fleacuri... Ea, îţi place?
ROBI: Vă bateţi joc de mine...
REG.: Deloc...
ROBI: Începutul, domnule Regizor... Aici e partea tragică... Voi intra într-un rol... din care nu mă voi trezi niciodată.
REG.: Cu asemenea parteneră... te întâlneşti o dată în viaţă... Sau... deloc.
ROBI: Daţi-mi rolul fratelui.
REG.: Exclus.
ROBI: Vreţi să stau în genunchi?
REG.: Nici în genunchi, nici în cap, Robi...
ROBI: E ultimul dumneavoastră cuvânt?
REG.: Nu mai mă lua cu fleacuri din astea!... Ultimul... primul... fratele...
ROBI: Vă rog să mă credeţi că-i prima dată când îmi doresc să nu fiu... sub duş... Prima dată... când... (Oftează.) I-am promis că mă voi duce s-o caut... dar... nu voi fi în stare! Odată intrat în rol, drama se va desfăşura cu repeziciune... Voi trage după mine şi alte destine... Lanţul s-ar putea să fie lung, dar... nu mai am nimic important să las...
REG.: Totul este să te menţii în normalitate, Robi... Destinul, se joacă... Fiecare cu rolul său... Deşi... puţin comică... abordarea ta... aduce anumite... victime... colaterale.
ROBI: Totdeauna am depins de altul. Practic, până acum, nu mi-am făcut rolul. Aici e tragedia.
REG.: În locul tău aş invita-o la cină, să o cunosc mai bine... Să-i pipăi... sensibilitatea.
ROBI: Glumiţi!
REG.: Tu... te ţii de glume... Eu...
ROBI: Mă înfundaţi într-o situaţie fără ieşire.
REG.: Vei fi... Va fi... rolul vieţii... Apogeul.
ROBI: Căderea.
REG.: Deci, ne-am înţeles: mâine începem repetiţiile.
ROBI: Aţi spus bine: repetiţiile... (Regizorul îl conduce spre ieşire; revine, la scurt timp, cu o femeie tânără, frumoasă.) Tocmai a plecat, Ana dragă... Ia loc.
ANA: Oare n-ar fi fost mai bine să ne întâlnim aici, la dumnea­voastră?
REG.: Nu.
ANA (oftează, aşezându-se): Ce situaţie...
REG.: Un coniac?
ANA: Mare.
REG. (pune în două pahare): Nu mai ţin minte...
ANA: M-a invitat la cină.
REG.: Foarte frumos din partea lui.
ANA (privindu-şi ceasul): Exact acum... trei ore.
REG.: Deci... înainte.
ANA: Înainte de ce?
REG.: De repetiţie.
ANA: Ar fi trebuit să-l refuz?
REG.: Nu.
ANA: Aveţi încredere în el?
REG.: Totală...
ANA: Credeţi că-şi va duce rolul până la capăt?
REG.: Ca de fiecare dată.
ANA: Nu ştiu de ce... îmi pare neconvingător.
REG (şoptit): Fragil...
ANA: Poftiţi?
REG.: Fragil.
ANA: S-ar putea să-i daţi alt rol?... Al... fratelui, de pildă...
REG.: El ţi-a sugerat?
ANA: Nici vorbă... Mă gândeam, doar... Este doar... convingerea mea.
REG.: Convingerea ta, că?...
ANA: Aşa cum aţi spus, e fragil (pauză). Şi eu ce trebuie să fac?
REG.: Îţi duci rolul până la capăt.
ANA: A treia oară... Acelaşi rol... a treia oară... Încă o dată.
REG.: Te perfecţionezi.
ANA: S-ar putea să clachez... V-aţi gândit?
REG.: Nu.
ANA: Îmi este milă de el.
REG.: Să nu-ţi fie
ANA: Sunteţi dur, d-le Regizor.
REG.: Face parte din rol.
ANA: Al cui rol?
REG.: Una din... condiţiile... necesare... succesului.
ANA: Aş fi dorit să fiţi lângă noi în seara aceasta.
REG.: Mă uit când la unul, când la altul... şi am tot mai multă încredere.
ANA: În cazul în care... unul din noi nu se mai trezeşte...
REG.: Fleacuri... Îţi joci partitura... Atât.
ANA: Aveţi dreptate.
REG.: Tu pe al tău şi el pe al lui... Vreţi cu tot dinadinsul să fiţi tragici?
ANA (se ridică): Nu există nici o logică... care...
REG. (se ridică şi el): Exact.
ANA: O facem acum... sau... după?... (El rămâne cu privirea în gol.) D-le Regizor!
REG. (tresare): Înainte şi... după... comedia...
ANA: Este cu adevărat tragică.
REG. (o sărută pe frunte): Fleacuri, draga mea... Te conduc (ies; revine Regizorul şi dă un telefon). Doctore... Vreau să-i urmăreşti... Pe el şi pe ea... Separat şi împreună...

 

SCENA 4.
La o masă, într-un local.

ROBI: (după ce se uită ţintă unul la altul, mult timp): Eşti periculos de frumoasă.
ANA: Îmi faci curte?
ROBI (tragic): Mă voi îndrăgosti nebuneşte de tine.
ANA: N-o să-ţi cedez.
ROBI: În rol...
ANA: În rol şi... în realitate.
ROBI: Sunt două realităţi... Sau... amândouă sunt realităţi... Am o mare rugăminte.
ANA: Anume?
ROBI: Să nu mă faci să sufăr.
ANA: Deşi este o dragoste... disperată, există un singur sărut: la final... Te voi ţine la distanţă.
ROBI: De ochii tăi îmi este frică... Cu ei... mă... laşi...
ANA: O să fac tot posibilul să te protejez.
ROBI: În perioada aceasta... alungă toţi bărbaţii din preajmă...
ANA: De fiecare dată... încerc distanţa până la cer, dar zbor de una singură... Dar nu-mi pasă.
ROBI: Este grav să nu-ţi pese.
ANA: Comod... Un singur bărbat m-a scos din rol.
ROBI: Fericitul...
ANA: E într-un spital acum... A luat-o razna
ROBI: Şi-a găsit lumea...
ANA: Un spaţiu mirific... Plutesc printre copaci... în haine albe... recită versuri... proprii...
ROBI: Şi uită...
ANA: Mă răzbun, nu pentru că eu aş vrea, ci pur şi simplu... pentru că instinctul mi-o cere... Tu eşti un bărbat obişnuit... un actor bun... nu prea complicat... Îmi place simplitatea... Cred în ea... Nu ştiu de ce, dar... sunt convinsă... această simplitate... îmi va îndeplini... dorinţa zborului.

 

SCENA 5.
Un colţ de stradă.

REP.: Nu stai jos?
RAUL: Mă grăbesc.
REP.: Dacă e acolo, bine, dacă nu... Îi spui c-ai venit după scri­soare.
RAUL: Atât?
REP.: Te prezinţi: sunt Raul, prietenul Reporterului, o caut pe domnişoara Iulia.
RAUL: Atât?
REP.: Atât...
RAUL: Era vorba de o casă de sticlă... şi de un lift... Iulia nu era acolo, dar cel care îi ţinea locul, un tip de care nu ştiu absolut nimic, îi dă scrisoarea, explicându-i că în asemenea... momente... în general... personajele aflate în dificultate... preferă să lase un bilet de...
REP.: Adio... Iulia nu mai lucrează acolo.
RAUL: Avem biletul.
REP.: Încurcă al naibii datele problemei... Scrisoarea este pentru mine
RAUL: Nu ştim de când...
REP: De când ce? De când nu mai lucrează acolo...
RAUL: Nu mi-a zis.
REP.: În acest timp... Iulia s-a căsătorit, divorţat şi... a dispărut... Deci... nu mai are sens să... reluăm... partitura... Decât... dacă... nu ai fost în casa de sticlă.
RAUL: Nu am de unde să ştiu dacă am fost în casa de sticlă... sau nu.
REP.: Păcat... Sunt situaţii, ca aceasta, inutile, pe care trebuie să le ştergi din viaţă... Situaţţii... multe... Din păcate... Află care este casa de sticlă.
RAUL: Ne complicăm inutil, d-le Reporter.
REP.: Ia legătura cu Iulia, dacă există, cere scrisoarea şi dă-i-o pe a noastră... Întreab-o dacă are la cunoştinţă conţinutul biletului... şi verifică baia... În eventualitatea că situaţiile coincid... ne lăsăm păgubaşi.
RAUL: Ne lăsăm păgubaşi?!
REP.: E vorba de o farsă.
RAUL: Am înţeles... Casa de sticlă... era cheia.
REP.: Exact.

 

SCENA 6.
Alex şi Elena, în pat.

ALEX: Ţi-e mai bine?
ELENA: Deloc.
ALEX: Individul are o influenţă negativă asupra ta... Ce simţi?
ELENA: Îl simt în mine... Întreg... Electric... Fiecare fibră... mă zguduie... întregul corp... e un cuptor... fierbinte. Mă spală când şi când... apoi... mă topeşte.
ALEX: Eşti... incoerentă... Nu ţi-a spus când vine?
ELENA: Nu.
ALEX: Are rost să-l mai aşteptăm?
ELENA: Da.
ALEX: Eu zic să reclamăm violul. E singura noastră şansă... În care...
ELENA: Sunt goală, Alex... Atinge-mă... Încet!... Simţi ceva?
ALEX: Nu.
ELENA: E clar: m-a scos din realitate.
ALEX: Să aştepţi... toată viaţa... şi el... să-ţi violeze nevasta!... Şi să fugă!... Ca un tâlhar... Nu înţeleg însă cum de nu l-ai întrebat nimic.
ELENA: M-a năucit pur şi simplu... Au cedat altele mai puternice, nu ca mine, o biată fiinţă... fragilă... Şi pe deasupra... lipsită de apărare.
ALEX: Cămaşa este de vină... Ţi-a văzut sexul şi a luat-o razna... Pentru că, după logică, el... nu venise pentru viol... Nepregătit, s-a trezit... animalul din el.
ELENA: Crezi?
ALEX: Da, d-le. Iată cum se banalizează... idealul... Cât de uşor se poate reduce aşteptarea... cu... tot tacâmul ei de simboluri... la un act... vulgar... Care mie... îmi repugnă.
ELENA: Să nu-ţi repugne.
ALEX: M-a desfiinţat rapid... Printr-un... banal viol.
ELENA: Să ştii că nu a fost chiar atât de banal... M-a zguduit trei ore.
ALEX: Nu ştiu de unde ai scos tu trei ore... A fost... cel mult... o jumătate de oră.
ELENA: Nu m-a lăsat... un minut... să-mi revin... Parcă era băgat în priză.
ALEX: Nu are nimic de-a face priza cu... chestia asta.
ELENA: Şi acum este tot în mine... Mă răscoleşte.
ALEX: Cred că exagerezi.
ELENA: Sunt altă femeie... Nici nu ştiu dacă te voi mai iubi.
ALEX: Sunt acelaşi... Un simplu viol.
ELENA: Mi-a schimbat viaţa.
ALEX: Aş...
ELENA: Dacă-ţi cer să faci sex cu mine?
ALEX: În situaţia noastră... mi se pare... banal. Caduc.
ELENA: Caduc?!
ALEX: Am ajuns în punctul în care idealul, dacă a fost, viziunea, în eventualitatea că a existat, logica şi interpretarea realităţii în alte condiţii ce au dus la actul acela banal...
ELENA: St!... Ai auzit?
ALEX: Nu aud nimic.
ELENA: Mi s-a părut?...
ALEX: Aici te-ai exprimat corect, vreau să zic, ai fost sinceră. Nu pot fi scos din posteritate... de o simplă neînţelegere... semantică... Sunt sigur că eşti aceeaşi femeie... echilibrată, plină de afecţiune in­telectuală.
ELENA: E cam nepotrivit termenul... Iar! (Ascultă amândoi.)
ALEX: Ce poate să fie?
ELENA: S-a întors!
ALEX: Îl omor.
ELENA: Ţi-am spus c-a rămas în mine...
ALEX: Cum să rămână în tine, Elena dragă?
ELENA (coboară din pat, e complet goală): În ce situaţie mă pune!
ALEX: Ce faci?!
ELENA: Trebuie să-i comunic...
ALEX: Să-i comunici?!
ELENA: Starea de... de inconştienţă în care m-a adus... şi... impasibilitatea ta.
ALEX: Impasibilitate... E vorba de cu totul altceva... Nu ai înţeles.
ELENA: Sunt o proastă.
ALEX: N-am zis că eşti o proastă. În asemenea situaţii, când imaginarul colectiv se întoarce şi găseşte uşa închisă...
ELENA: Imaginar colectiv... Tu ai luat-o razna, nu el. Aici este vorba de problema mea, Al...
ALEX: Tocmai... Nu-l priveşte pe el în nici un fel.
ELENA: Bine, dar e la uşă! (Soneria.) A sunat!... Lung!
ALEX: Nu-i deschide!
ELENA: Nu?!
ALEX: Vrei să te mai violeze o dată?
ELENA: Am împăca situaţia... ca să zic aşa.
ALEX: Baricadează-te! (Coboară din pat.) Trebuie să nu-l lăsăm să-şi facă de cap... Singură ai spus că acele fiinţe puternice, nu ca tine, fragile, au fost căpiate de... barbaria lui.
ELENA: Eu nu am folosit cuvântul „barbar”.
ALEX: L-ai sugerat.
ELENA: Nu, Al, nu l-am sugerat.
ALEX: Alex, nu Al...
ELENA: Nu este o soluţie să ne baricadăm.
ALEX: Să vedem ce are de gând oponentul.
ELENA: Oponentul?...
ALEX: Cel care nu se mulţumeşte cu o singură posibilitate... Cel care vrea să conducă cu orice preţ... Căruia nu-i ajung orele şi minutele pentru a reface... întâlnirea... Mă rog, aşteptarea... A voi, cu orice preţ, să ieşi din labirintul sugerat de el. Din această... situaţie... pe care el o face... imposibilă... dar care nu este, în definitiv, decât o... o...
ELENA: Forţează uşa!
ALEX: Exact ce ţi-am spus... Acţionează de unul singur şi fără nici un plan... Ne baricadăm.

 

SCENA 7.
Pe o bancă, în parc.

ROBI: Te implor, dă-mi o şansă!... Nu mă poţi lăsa de unul singur să duc greul!
ANA: Mă pui într-o situaţie... Ce va zice d-l Regizor?
ROBI: El nu are nimic de-a face cu... ceea ce trăim noi.
ANA: Dar, Alex, îmi trăiesc o... deviere de la rol.
ROBI: Rolul este altceva... Rolul nu contează.
ANA: Cum poţi să spui asta?!... Că rolul nu contează?... El ne-a adus aici.
ROBI: Dacă insişti cu asemenea paranteze... Are ideea lui fixă: teatru în teatru.
ANA: Renunţ la rol şi plec... Te eliberez... Mai mult nu pot face.
ROBI: Mă termini.
ANA: Plângi?!...
ROBI: Nu mă pot abţine.
ANA: E şi asta o abordare a situaţiei...
ROBI: Voi divorţa.
ANA: Să nu faci asta!
ROBI: Nu mai pot rămâne cu Ela... Sunt altul, de fiecare dată... Altul la masă, altul în pat, altul cu... altul... Doar pe tine te văd.
ANA: Alex... E atât de... de comic ce spui...
ROBI: Comic?!
ANA: Pueril... Ce pot să fac?... Ai vrea să spun că te iubesc, când eu nu simt pentru tine decât... prietenie?... Dacă doreşti... o fac.
ROBI: De ce, Ana? (Hohote de plâns.)
ANA: Îşi găseşte altă interpretă, doar nu... nu sunt unica soluţie.
ROBI: Nu vreau asta!
ANA: Dar ce vrei, Robi dragă?
ROBI: Să rămâi.
ANA: Rămân (oftează). Cu condiţia să nu faci rolul harcea-parcea.
ROBI: N-o să-l fac.
ANA: Ca atare... nu ne vom întâlni decât la repetiţii... De acord?
ROBI: Da...
ANA: Intră în rol, o să-ţi uşureze situaţia.
ROBI: Da...
ANA: Fii tu însuţi şi nimic altceva.
ROBI: Am (plângând) înţeles.
ANA: Mai mult de atât... nu te pot ajuta (se ridică). La revedere...
ROBI: Mai stai.
ANA: Vrei să prelungim agonia?
ROBI: Ai dreptate...
ANA: Pa...
ROBI: Am vrut să-ţi dau... L-am uitat!... Nu-mi iese nimic (ofte­a­ză).
ANA: Se acceptă.
ROBI: Poate dacă...
ANA: Nu.
ROBI: Îţi mulţumesc că nu pleci.
ANA: E în ordine.
ROBI: Şi că nu ai fost dură cu mine.
ANA: E felul meu de a fi... Şi am o rugăminte...
ROBI: Nu va şti nimic dl Regizor... Voi încerca să fiu cât mai credibil în rol.
ANA: Să fii tu, Alex.
ROBI: Da... Eu...
ANA: Acum pot pleca?
ROBI: Da.
ANA: Ne vedem mâine... Să ştii că nu mi-a plăcut abordarea.
ROBI: Anume?
ANA: Fii mai energic.
ROBI: Am înţeles.
ANA: Trebuie să mă impresionezi.
ROBI: Voi încerca.
ANA: Energic şi... distant.
ROBI: Distrat.
ANA: Distant... Dar... lasă-i şi ei o şansă.
ROBI: Să-i las o şansă...
ANA: Ce te învăţ eu pe tine... Ştii mai bine decât mine... Şi... lasă modestia.
ROBI: Bine...
ANA: Te-ai gândit la ceva anume?
ROBI: Să mă gândesc la ceva anume?!...
ANA: Care să ne ajute.
ROBI: Nu... Nu înţeleg!
ANA: Mă rog... O să vedem pe parcurs.
ROBI: Ceva care...
ANA: Să ne ajute... Adică... exact ce aşteaptă dl Regizor de la noi.
ROBI: Un joc... performant.
ANA: Doar atât?
ROBI: Nu văd ce altceva ar aştepta de la noi...
ANA: Sclipirea, Robi...
ROBI: Te referi la...
ANA: La.
ROBI: O ai sau nu... În situaţia mea...
ANA: Noaptea e un sfetnic bun... Şi...
ROBI: Nu-ţi cere nimic în schimb.
ANA: Îţi dă.
ROBI: Curaj...
ANA: Atunci... pe mâine.
ROBI: Pe mâine.
ANA: Alex?
ROBI: Da?
ANA: Cum îl chema pe tipul din... Aşteptarea?
ROBI: Robert...
ANA: Cât de bine ne înţelegem...