logo

Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad.

Redactor-şef fondator: Vasile Dan.

logo

 

RESTITUIRI

 

Lucian-Vasile Szabo

 

Sever Bocu – provocări istorice (VI)

Idei după gratii

 

Judecat pentru rebeliune

Jurnalistul şi omul politic ardeleano-bănăţean Sever Bocu îşi va descrie singur petrecerile prin temniţă. Nu o va face atât de detaliat ca Slavici în Închisorile mele [1], Arghezi în Poarta neagră [2] sau Branişte în Amintiri din închisoare [3]. Uneori însă, stilul are tăietura dură a celor trei. Toţi vor fi închişi pentru ceea ce au scris la gazetă, iar popasurile mai lungi sau mai scurte dincolo de gratii vor fi resimţite ca acte de profundă nedreptate. Ceea ce e frapant în cazul Lui Sever Bocu e faptul că în toate cele trei condamnări va fi deţinut de drept comun şi nu deţinut politic ori pentru delicte de presă, aşa cum s-a întâmplat în atâtea alte cazuri. Diferenţa însemnă şi o mare... diferenţă de tratament: „Temniţe de stat pentru delicvenţii politici în Ungaria erau două: la Seghedin şi la Vaţ. Regimul era aici cât se poate de liberal, osândiţii erau toată ziua laolaltă, îşi puteau aduce mâncarea de afară, citi ziare, cărţi etc. Temniţa ordinară erau penitenciarele pentru criminali. Codul penal maghiar în materie de presă avea două calificări: agitaţia la ură contra naţiunii maghiare era delict şi pedepsit cu temniţă de stat, îndemnul la rebeliune era crimă şi pedepsit cu temniţă ordinară. Din întâmplare, toate procesele în care am fost judecat au avut această calificare a îndemnului la rebeliune”[4] .

Temniţa de stat de la Vác (Vaţ) o cunoaştem din relatările lui Slavici. Se poate spune că regimul era liberal. Pe cea de la Szeged (Seghedin) o ştim de la Goga. Şi aici viaţa era mai uşoară pentru deţinuţii-gazetari. În 1918 însă, Valeriu Branişte va descrie din acest penitenciar scene de groază, semn că lucrurile se vor înăspri şi aici, mai ales că era vreme de război. Pentru o mai bună înţelegere a acuzaţiilor facem precizarea că Codul penal maghiar împărţea infracţiunile în grave (crimele) şi uşoare (delictele), de unde şi diferenţa de tratament. Se susţine astfel afirmaţia că Bocu era o persoană extrem de periculoasă pentru regim, cele trei acuzaţii de îndemn la rebeliune plasându-l, prin gravitate, deasupra celorlalţi condamnaţi din rândul gazetarilor.

Despre acuzaţiile aduse lui Sever Bocu ca ziarist, judecat însă ca infractor de drept comun nu ca ziarist, există documentări solide. Istoricul Ioan Munteanu sintetizează: „În anul 1904, i-au fost intentate primele procese de presă pentru articolele Atentatul comitatului în contra noastră („Tribuna poporului”, nr. 219/1903); Dezastre (Idem, nr. 223/1903) şi Tribuna („Tribuna”, nr. 1/1904). A fost acuzat pentru următoarele delicte: 1) provocarea de revoltă şi ameninţări primejdioase pentru a înfrica guvernul maghiar în liberul exerciţiu al misiunii sale; 2) provocarea de ură contra unei clase; 3) întărâtarea naţiunii române şi a altor naţiuni din Ungaria contra naţiunii maghiare”[5] .

Când mergem la articole, observăm lesne că acuzaţiile erau exagerate. Cel puţin în primul articol menţionat, Atentatul comitatului în contra noastră, referinţa nu este la naţiunea maghiară, ci la unii dintre conducătorii ei, mai exact la câţiva dintre cei avuţi, care îşi sporeau averile prin mijloace opresive. În aceeaşi categorie intră şi persoanele cu funcţii, care trebuie plătite tot din birurile puse pe spatele celor mici: „Suntem săraci, ca vai de noi. Birul e mare, moşia puţină. Nici munci nu putem, că nu este loc pentru braţele noastre. Pământul e al domnilor. Pădurea-i domnească. Iepurii, căprioarele şi mistreţii sunt ai domnilor, peştii din ape sunt ai lor, păsările ceriului ale lor sunt toate. Ei vânează să-şi facă veselie şi poftă de mâncare, de la noi ne iau puştile şi nu ne putem apăra grânele şi cucuruzul de fiarele sălbatice, căci şi acelea sunt ale domnilor, şi averea lor să o prăpădim nu este cu lege şi drept, zic domnii”[6] .

Valenţele stilului propriu

Stilul scrierilor lui Sever Bocu este unul deosebit. Talentul jurnalistic se relevă din fiecare frază, iar formulările sunt expresive. Poate fi considerat şi cu talent literar, însă autorul nu scrie aici proză de ficţiune, ci o lume cât se poate de concretă, în datele ei factuale. Desigur, este „proză politică”, însă aceasta nu l-a scăpat pe ziarist de acuzaţii. Concluzia lui la acest articol deosebit, scris alert, elegant, şi în care face o demonstraţie legată a siluirii legii pentru a da legitimitate unor acţiuni ale potenţaţilor zilei, nu ale cetăţeanului maghiar obişnuit, este plastică şi exactă, având şi efect retoric: „Suferim, răbdăm. Necazul ni-l purtăm, legea o ascultăm, dare dăm, cătane dăm, dară n-o fi bine-n ţară dacă pe noi ne scoateţi din drepturile noastre, domnilor!”[7] . Astăzi, percepem aceste formulări prin aerul lor arhaic, însă nu putem să nu observăm construcţia lor de invocaţie. Aminteşte, în mod cert, de unele expresii poetice ale marelui său prieten din acea perioadă Octavian Goga. Prin caracterul liturgic chiar, prin repetiţii, prin accentul pe verbe la modurile predicative şi prin formulările reverenţioase, prin formula sacramentală, dar care ţinteşte cu precizie probleme reale, discursul gazetăresc al lui Sever Bocu relevă un autor deplin format, un ziarist de primă clasă.

Incisiv este şi articolul următor, intitulat Dezastre. Reprezintă o trecere în revistă făcută de data aceasta din punct de vedere istoric. De fapt, datele geografiei publicistice nu sunt ocolite cu totul, căci datele trecutului sunt valorizate în prezent, pentru a se arăta cauzele pentru situaţia dezastruoasă existentă. Cauza stării de nelinişte şi de surdă opoziţie este văzută în Dualism, dar şi în neajunsurile unei guvernări vidată de caractere esenţiale: „Iată că nefericitul sistem al Dualismului s-a copt deja pentru a aduce roade. Şi îndeosebi la noi se clatină rău luntrea pe care s-a încărcat în 1867 hegemonia ungurească. Căci e cert că izvorul tuturor fărădelegilor este monopolul ce a luat asupra trebilor ţării un partid, numit liberal, care stă deja de trei decenii la putere. Acesta nu e parlamentarism, nici constituţionalism. Asta nu se întâmplă nici în state cu formă de monarhie absolută; şi acolo îi schimbă pe deţinătorii puterii dacă nu altceva – moartea. Dar monstruozitatea noastră constituţională aşa e întocmită”[8] .

Complexitatea şi diversitatea stilului la S. Bocu este remarcată şi de un important jurnalist de televiziune, Vasile Bogdan, scriitor şi publicist implicat profund în reportajele şi documentarele sale. Descoperindu-l pe dinamicul bănăţean, acesta avea să remarce: „Primul volum al cărţii sale Drumuri şi răscruci este un veritabil roman autobiografic. Impresia o susţin şi textele cuprinse în al doilea volum, dar acestea fiind discursuri, ţinute cu tot felul de prilejuri, ori articole din ziare. Au scrisul mai elaborat, mai echilibrat în comparaţie cu primele, pătrunse de patimă şi reflecţii personale aparent neretuşate din prea intensă trăire. Sever Bocu le dă pe toate tiparului la vârsta senectuţii, dar cele din volumul întâi par scrise cu mai multă vreme în urmă, mai calde. Pretutindeni este prezentă pasiunea lui pentru reflecţie, gândul asupra istoriei, bazat pe o documentaţie amplă şi sever cenzurată, fertilizată de amănunte din propriile sale trăiri, ca om implicat în însuşi laboratorul evenimentelor ce se aflau în derulare”[9] .

Susţinere din partea tinerilor

Procesele jurnalistului şi editorului bănăţean vor fi cu peripeţii. Primul se va desfăşura în 1904 la Oradea. Se va lăsa cu condamnare, dar atmosfera va fi incredibilă. Parcă s-ar fi mers la nuntă, nu la temniţă. Demnitatea acuzatului e subliniată cu fiecare ocazie. Desigur, timpul trecut până la scrierea memoriilor va mai fi netezit din asperităţi, dar forţa relatării nu poate fi negată, Dezbaterile se prelungesc în noapte, spre dimineaţă: „Era ora 4 când am început eu discursul meu de apărare, în româneşte. Era unanimă impresia că discursul meu îmi agravase situaţia. Aceasta conta însă pentru mine mai puţin. Şi eu le vorbisem nu juraţilor, ci acelor tineri care vegheaseră toată noaptea cu noi. Am şi fost răsplătit cu aplauzele lor. Dimineaţa la 6, Oradea se trezea în uralele acelei tinerimi, care ne sărbătorea cu entuziasm. Tribunalul m-a condamnat la 3 luni şi 15 zile temniţă ordinară şi câteva mii de coroane, aur, pedeapsă în bani şi la suportarea cheltuielilor de proces”[10] . Va mai fi condamnat de două ori...

În 1908, proaspăt căsătorit, chiar în noaptea în care i se va naşte fata (Lygia) Sever Bocu pleca la drum pentru a se înfăţişa într-un nou proces. Va fi judecat ca redactor-responsabil, funcţie din care girase publicarea în „Tribuna” a unui articol care înşira toate problemele ziarului cu justiţia, inclusiv lungii ani de condamnări. Datele fuseseră preluate de publicaţiile din Occident, aspect care deranjase guvernul de la Budapesta. Cu această ocazie aflăm că inculpaţii puteau alege modul de ispăşire a pedepsei: „El s-a ales cu sentinţa de un an temniţă de stat sau o jumătate de an temniţă ordinară, în rând cu toţi borfaşii ce furau o găină şi flămânzeau în frig şi foame pentru că furau o pâine să-şi aline foamea. Sentinţa a putut să-şi amâne punerea în vigoare, ca întotdeauna, cu mai mult timp după absurdităţile asprimei sentinţelor, cărora [le] trebuiau găsite formele juridice în faţa publicităţilor presei europene”[11] .

Viaţa după gratii printre criminali va fi grea. Nu atât din cauza acestora, cât a condiţiilor grele. Din când în când, preoţii de la capela ortodoxă a penitenciarului îi strecurau câte un... ziar. Nu mâncare, nu haine, ci un... ziar! Curând, va fi pus la punct un sistem prin care deţinutul va reuşi să transmită afară diferite însemnări, inclusiv articole pentru gazetă. Plicurile ajungeau la soţie, care se plimba cu fetiţa pe sub ferestrele foarte înguste din zidurile închisorii! Marilina Bocu va relata în memoriile sale (memorii ce pot fi citite, un mare câştig, în paralel cu cele ale soţului ei, redate în Drumuri şi răscruci ), un alt episod din vizitele făcute cu feţiţa la închisoare. Pentru că deţinutul nu făcea probleme şi pentru că familia avea un comportament demn, conducerea temniţei a decis să crească numărul de vizite, de la două pe lună la una în fiecare săptămână.

Un înger trist la închisoare

Într-un rând, mama şi feţiţa s-au prezentat la cancelaria închisorii, unde au putu să stea cu S. Bocu o jumătate de oră. Suntem în faţa procurorului: „Şi eram gata să plecăm, când fetiţa mea întinde mâna ei dreaptă, ce eu nu observasem că o ţinuse ascunsă tot timpul la spate, şi îi întinde un pachet, ce îl desface şi îi spune cu îngeraşul ei surâs: «Uite ce mi-a adus mie Moş Crăciun, un soldat micuţ, cu o puşcă, să împuşc toţi ungurii, toţi ungurii». Şi lacrimile începură a i se rostogoli şiroaie peste rochiţa ei nou-nouţă [...] Nu voiu uita niciodată figura iluminată, strângerea crispată şi durerea întregii fiinţe a acestui om, când, brusc, a luat în braţe fetiţa şi aşezând-o pe genunchii lui, i-a spus, pare că gata să plângă şi el, într-o românească stâlcită: «Nu voie tu vorbeşti aşa, închide şi pe tine!» Şi din ceasul acela, pacea s-a făcut, iar fetiţa a sărutat soldatul acela şi i l-a dat procurorului, ce-l va fi păstrat şi astăzi, ca semn al păcii!”[12] .

Aspectele cu privire la procesele intentate pentru cele scrise de el la gazetă sunt trecute în revistă şi de Ioan Munteanu: „Sever Bocu a fost condamnat la trei luni şi 15 zile temniţă, pe care le va ispăşi în închisoarea de la Arad. În anii următori, va mai fi condamnat în două rânduri la închisoare, la două luni de fiecare dată, pentru articolele publicate în ziarul „Tribuna”. Peste 30 de procese va suporta până în anul 1912, când ziarul „Tribuna” îşi încetează apariţia”[13] . După cum am văzut mai sus, informaţiile sunt greşite într-o anumită măsură, deoarece condamnarea din 1908 a fost mai mare.

„Tribuna” va rămâne un model şi la el va reveni S. Bocu în 1930, atunci când va fonda la Timişoara periodicul „Vestul”. De data aceasta se va asigura că trădările nu mai sunt posibile, fiind unic proprietar. Îi va imprima acelaşi spirit combativ, doar că acum problemele se schimbaseră puţin. Disputele vor fi cu administraţia românească, nu cu cea maghiară! Pornind la drum, editorul se întreabă: „Pot nădăjdui că voi reuşi? Altădată, la „Tribuna” am reuşit. „Tribuna” a fost făcută prin ziarişti, prin entuziasmul lor, nu prin capital. Şi acest ziar este o creaţiune de idealism. Nu dividende, nici măcar morale, urmăresc întemeietorii, care vor rămâne anonimi, cu toate că unii – le aduc aici recunoştinţa mea profundă – şi-au ipotecat avutul lor ca să poată face posibilă apariţia acestui ziar”[14] .

 

NOTE:

[1] Facem trimiteri la ediţia Amintiri, Închisorile mele, Lumea prin care am trecut, Ed. Albatros, Bucureşti, 1998, citată în această lucrare.

[2] Poate fi consultată în ediţia Poarta neagră , Scrieri, 13, Ed. pentru literatură, Bucureşti, 1967.

[3] Poate fi consultată în ediţia Amintiri din închisoare, Ed. Minerva, Bucureşti, 1972.

[4] Sever Bocu , Drumuri şi răscruci. Memorii, Editura „Marineasa”, Timişoara, 2005, pp. 137-138.

[5] Ioan Munteanu, Sever Bocu, 1874-1951, Ed. Mirton, Timişoara, 1999, p. 9. Facem observaţia, pentru exactitate, că, deşi procesele i s-au deschis autorului pe când era ziarist, acestea nu erau „de presă” şi nici delicte. Cum am precizat deja, Bocu va fi acuzat de infracţiuni (grave), după cum se vede şi din enumerarea făcută de Ioan Munteanu.

[6] „Tribuna poporului”, VII, nr. 219, 29 noiembrie (12 decembrie) 1903.

[7]Ibidem.

[8]Idem, VII, nr. 223, 4 (17) decembrie 1903.

[9]Vasile Bogdan, Sever Bocu. Un destin zbuciumat, Editura „Augusta”, Timişoara, 1999, p. 155.

[10] Sever Bocu , op. cit., p. 137.

[11]Ioan Munteanu, op. cit., p. 133.

[12]Idem, p.138.

[13]Idem, p 11.

[14]Vestul, I, nr. 1, 1 mai 1930.