LECTURI PARALELE
Cornel Ungureanu
Liubiţa Raichici – iubirea şi anatemele*
Într-o geografie literară a României, puţine sate se pot compara cu Belobreşca – localitate de pe malul Dunării. Belobreşca a dat literaturii din România (şi din Serbia) şapte scriitori citabili. Doi dintre ei contează între personalităţile esenţiale ale întâlnirilor româno-sârbe. Slavomir Gvozdenovici şi Liubiţa Raichici (originari din Belobreşca, sat mereu prezent în scrisul lor) sunt lideri foarte vizibili în cultura română de azi.
După ce Liubiţa Raichici mi-a spus că l-a tradus în întregime pe Vasko Popa, am bănuit că poezia ei se va modela după cea a lui Vasko Popa. O teză de doctorat consacrată lui Vasko Popa a mărturisit încă apropieri şi întâlniri care, bănuiam, ar fi trebuit să rodească în poezia Liubiţei Raichici. Apropierea faţă de Vasko Popa s-a desfăşurat din...iubire: scriitoarea a intrat în arhive, a despuiat colecţii de ziare, a trecut peste acuzaţiile pe care presa postitoistă, postmiloşeviciană le aducea scriitorului. El a rămas, pentru Liubita Raichici, poetul care a avut un rol decisiv în transformările poeziei sârbe, ale poeziei iugoslave. A rămas marele poet – cel care nu poate fi atins.Formal, la nivelul cuvântului, a expresivităţii recentul volum Orfani de Dumnezeu (Editura „Palimpsest”, 2014), ca şi celelalte volume de poezie ale Liubiţei Raichici, nu are nimic cu literatura lui Vasko Popa. Rămâne însă energia rostirii, capacitatea discursului de a numi o atitudine. Tradiţionalismul poetei are un nume – ea este a poporului sârb – ea exprimă o Poetă a acestei lumi. E purtătoarea unui mesaj care vine din profunzimile arhetipale ale spiritului feminin. Şi ale momentelor înalte din istoria Serbiei. „Poeta trăieşte o stare de iubire exclusivă şi definitivă” scrie Mircea Martin în prezentarea cărţii. Starea de iubire „exclusivă şi definitivă” înseamnă a trăi religios participarea la evenimentele din preajmă. A fi temeinic aşezată în paradigma lui „a crede”. Unele poeme sunt mărturii de adoraţie, altele sunt blesteme. Imprecaţii. Unele se desfăşoară sub formă de confesiune (sunt alături prietenii, apropiaţii, familia), personajele discursului liric au desfăşurări cereşti. Pot fi, sunt, îngeri. Poartă mesaje sacre. Ceilalţi, care au fost, în istorie, duşmanii Serbiei, ai lumii poetei, au parte de anateme.
„Poemele Liubiţei sunt gândite în sârbeşte şi rescrise în româneşte”, scrie Mircea Martin, şi el bănăţean ca Liubiţa Raichici. Poemele Liubiţei Raichici aparţin fără îndoială unei tradiţii sârbeşti, unui temperament şi unui fel de a rosti rugăciunea care se poate regăsi în scrisul unor mari poeţi sârbi de azi, ca Adam Pusloici la Radomir Andrici. Dar există un fel aparte al poetei de a se redefini ca scriitor din România. Geografia literară schiţată de Liubiţa Raichici se întoarce mereu pe malul Dunării, către acel sat mirabil, Belobreşca:
„M-am înecat odată în Dunăre când el, de cealaltă parte a/ fluviului, străpungea, gingaş, cu creştetul uterul maicii sale.// Eu am aşteptat să se nască/ Pentru a impune orologiului meu nedomesticit, din argila şi mâlul/ de Belobreşca, un timp greu de bănuit că ar exista.// Eu am aşteptat/ Ca fiecare din femeile lui să-l iubeasdcă până la sfârşit/ Ca, odată eliberat, să mă poată aşeza în seifuil tainic.// Şi încă am aşteptat precum Lazăr cel de patru zile/ să trezească în mine femeia./ Să nu-mi putrezească aripile pe care numai el avea harul/ de a le învia.//...//Acum din aceasta nu mi-a mai rămas decât/ să mă uit la ceas. La veşnicie./ Acum sunt mai greu de minţit.”
Începutul, sfârşitul, rugăciunea, miracolul, citatul din Biblie sau din cutare rugăciune subliniază starea de iubire. Dar şi banala proză a existenţei cotidiene, gata să refuze, să suprime, să deturneze zicerea poetică. Mărturia. Să ne declare orfani de Dumnezeu.
* Liubiţa Raichici, Orfani de Dumnezeu, Editura „Palimpsest”, 2014