logo

Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad.

Redactor-şef fondator: Vasile Dan.

logo

 

LECTURI PARALELE

 

Radu Ciobanu

 

Fraţii Cioran*

 

În 1995, deci cu doi ani înaintea morţii lui Aurel Cioran (1914-1997), Dan C. Mihăilescu îi ia acestuia un interviu în deschiderea căruia face o precizare importantă pentru lămurirea scopului convorbirii: „[...] înainte de a fi «fratele lui Emil Cioran», cum vă numeşte toată lumea, dvs. sunteţi totuşi AUREL Cioran: un om cu un destin antipodic faţă de biografia fratelui.” Era, din câte ştiu, prima tentativă de a-l scoate pe Aurel Cioran din conul de umbră al fratelui Emil, conturându-i par lui même personalitatea, poziţia şi rolul în binomul fratern. Încercarea a fost reluată relativ recent, dar la proporţiile unei cărţi cu intenţii recuperatorii, de către Anca Sîrghie şi Marin Diaconu, editori ai volumului Aurel Cioran, Fratele fiului risipitor. A rezultat o lucrare hibridă, din paginile căreia profilul lui Aurel Cioran se configurează ca într-un joc de puzzle. Trecem peste faptul că apariţia numelui său, ca autor, pe foaia de titlu, nu se justifică, întrucât puţine texte, inclusiv scrisori, sunt semnate de el, majoritatea fiind, sub varii forme, referiri la. Trecând şi peste analogia discutabilă, propusă în titlu, între Emil Cioran şi personajul parabolei biblice, m-a interesat în primul rând ceea ce editorii şi-au propus să releveze: personalitatea mai puţin cunoscută până acum a lui Aurel Cioran.

Două sunt, în cuprinsul cărţii, textele de bază din care se pot reconstitui plauzibil datele esenţiale ale existenţei acestuia: prefaţa semnată de Anca Sîrghie, intitulată Aurel Cioran sau pragurile unui destin românesc, şi, în încheierea volumului, mărturiile Eleonorei Cioran, cea de a doua soţie a lui Aurel, aşa cum apar ele în interviul pe care Anca Sîrghie i l-a luat în 2010. Mai sunt, în ordinea importanţei aş zice, convorbirile lui Aurel cu diverşi conlocutori, în care întotdeauna se vorbeşte însă mai mult despre Emil. Dintre acestea, cea mai substanţială, privind propria persoană, este cea cu Dan C. Mihăilescu. Interesantă în primul rând pentru că d-sa atacă frontal chestiunea atât de sensibilă a episodului legionar. Care, pentru Aurel Cioran, a fost o angajare ireversibilă şi nu doar un episod. Atât Anca Sîrghie cât şi Eleonora Cioran accentuează reiterant şi admirativ, integral aprobativ şi fără nuanţe, „verticalitatea” lui Aurel Cioran, care a rămas fidel până la moarte „Căpitanului” şi „Mişcării”, deşi a trecut prin şapte ani de detenţie la Aiud. Dan C. Mihăilescu, în schimb, caută să înţeleagă resorturile intime ale rezistenţei în timp a acestei fidelităţi născută din exaltări juvenile naţionalist-misticoide. Când interlocutorul său justifică raţiunea unei astfel de adeziuni, punând un accent apăsat pe „prigoană”, Dan C. Mihăilescu atacă scurt: „Totul sună bine până ajungem la asasinatul politic. Aici motivările cred că, totuşi, sunt de prisos, nu credeţi?” La care Aurel Cioran, se delimitează net de asasinarea lui Iorga, dar explică valul de violenţe prin caracterul lor de reacţie la brutalitatea şi lipsa de loialitate a celor ce declanşaseră „prigoana”. Cu alte ocazii aduce în discuţie şi irezistibilul caracter harismatic al „Căpitanului”, corelat cu atmosfera epocii, realităţi pe care numai cei ce le-au trăit nemijlocit ar fi capabili să le înţeleagă şi să le judece: „Cine n-a trăit în epocă şi nu a cunoscut realităţile din ţara noastră nu va putea înţelege niciodată (nici ierta?) acest fenomen şi farmecul harismatic [subl. RC] al lui Codreanu.” Interesant este că acea mică paranteză cu trimitere spre iertare pare a trăda un subliminal, obscur sentiment al culpei, pe care însă niciodată nu-l va rosti explicit. De altfel, de-a lungul paginilor cărţii, în numeroase evocări, scrisori, convorbiri, subiectul rămâne unul central şi nevralgic. Totodată el se configurează ca motiv principal care îi diferenţiază pe cei doi fraţi Cioran. Nu îi desparte, ci îi deosebeşte.

Emil, ajuns în larg, cu desăvârşire liber şi pauper în atmosfera euro-pariziană, şi-a dobândit luciditatea, evaluând-şi corect şi cu resemnată amărăciune trecutul. În acelaşi timp, Aurel, redus la un imobilism provincial care i-a obturat, într-un regim dictatorial, orice perspectivă înspre alte orizonturi ideatice, cu un prim mariaj ratat, traumatizat de cei şapte ani de detenţie la Aiud, cu un permanent sentiment de frustrare, a rămas fixat într-o ideologie datată, marcată de agresivitate şi fanatism. Eleonora Cioran, animată de o fidelitate şi o afecţiune admirabile şi fireşti, rămâne solidară cu el, căutând să-i explice şi justifice ţinuta, lăsând totodată, cu sau fără voie, impresia unei discrete distanţări de autoreconsiderările lui Emil: „El [Aurel] a intrat cu tot elanul în mişcarea legionară, fiind un mare admirator al Căpitanului Codreanu, un intelectual de rasă [sic!] şi un poliglot. Aurel a rămas vertical până la sfârşitul vieţii lui ca legionar. Deşi a suferit mult, el nu şi-a părăsit credinţa politică niciodată, spre deosebire de Emil, care a considerat că angajarea în Mişcare fusese o rătăcire a tinereţii.” Angajarea lui Emil în „Mişcare” n-a fost cu nimic mai puţin ferventă decât a fratelui său, atâta doar că el a avut, chiar dacă târziu, revelaţia erorii unei opţiuni care presupunea o adeziune gregară cu preţul anihilării individualităţii: „[...] m-am convins” – le scria el părinţilor în 1948 – „că toate neplăcerile vieţii vin din participarea la un grup oarecare.” Şi încă mai limpede, în 1949, după ce aflase de arestarea lui Aurel: „Mă îngrozesc cum n-a înţeles că nu trebuia să se înhaite mai departe într-o mişcare ce n-a făcut decât nefericiţi. De câte ori nu i-am amintit să se ţină deoparte! Iată unde duce o fidelitate absurdă.” E de reţinut de asemenea că, spre deosebire de Aurel, orientarea sa spre „Mişcare”, în ciuda expresivităţii cu care s-a rostit, nu era exclusivă şi nici lipsită de disocieri. După cum observă doamna Marta Petreu în Un trecut deocheat sau „Schimbarea la faţă a României ” (Ed. I.C.R., 2004), în opera cardinală a tinereţii sale, scrisă la 25 de ani, Emil Cioran nu aminteşte „[...] nici măcar o singură dată despre Codreanu şi legionarism.” Ceea ce ar putea fi efectul ambiţiei sale de a rămâne „în zona pur teoretică a filosofiei istoriei şi politicii”, evitând cu bună ştiinţă „să se angajeze în slujba unei forţe politice anume.” Totodată însă, remarcă doamna Marta Petreu, „Absenţa oricăror referiri directe – aprobative sau critice – la legionarism ar mai putea fi explicată şi prin marile diferenţe de viziune dintre Cioran şi ideologia legionară, diferenţe de care tânărul filosof, după cum dovedeşte corepondenţa sa, era deplin conştient.” Spre deosebire astfel de Aurel, lipsit de spirit speculativ, care se angajează integral, în maniera crede şi nu cerceta, fără ispita îndoielilor, nuanţărilor şi disocierilor, preluându-i tale quale ideologia. După cât ştiu, singura tentativă explicită de distanţare a fost dezaprobarea asasinării lui Iorga, care ar fi adus grave prejudicii imaginii şi prestigiului „Mişcării”: „...o pată care nu poate fi ştearsă în veci.” Dar şi această recunoaştere s-a rostit doar la provocarea lui Dan C. Mihăilescu.

N-aş vrea să las impresia că aş iniţia un „proces” al lui Aurel Cioran, personalitate întru totul stimabilă, deşi captivă până la sfârşit unei viziuni aberante, contractată într-o tinereţe inflamată. E onorabil să rămâi fidel unui crez, dar mai contează şi cum sună el. Dincolo de această dereglare în discernământ însă, el a fost un intelectual la fel de temeinic educat şi cultivat ca şi Emil. În fond, între ei nu e decât o diferenţă de trei ani, Aurel fiind mezinul, şi amândoi s-au format într-un mediu şi un anturaj care au fost aceleaşi până la plecarea lui Emil din ţară: în prima fază, familia de o desăvârşită onorabilitate a părintelui Emilian Cioran şi Răşinarii, topos fabulos al civilizaţiei pastorale, care va deveni un motiv, cu o îmbelşugată încărcătură mitică, al nostalgiilor, reveriilor, meditaţiilor şi curiozităţilor epistolare ale răzleţitului Emil, mereu avid de afla veşti dintr-acolo. „A lăcrimat” – scria Aurel – „când cineva i-a povestit că nucii care străjuiau casa noastră din Răşinari nu mai sunt.” Iar doamna Anca Sîrghie consideră că „...cei doi fraţi Cioran au păstrat ca o oază de lumină imaginea copilăriei.” Aceasta, mi-aş îngădui să adaug, cred că a fost şi principalul, indestructibilul liant care a conservat „buna frăţietate” dintre cei doi, în răspăr cu depărtarea, cu cei 40 de ani în care nu s-au văzut şi cu deosebirile de viziune asupra a ceea ce a fost.

A doua etapă, cu efecte diferite asupra fiecăruia dintre ei, au petrecut-o în acel extraordinar Bucureşti interbelic, mereu efervescent şi dinamic, cu gama ispitelor sale elevate sau sordide, cu asasinatele politice, dar şi cu revistele şi ziarele, cărţile, teatrele şi concertele sale, cu viaţa academică şi viaţa literară, cu Codreanu şi Iorga, cu Nae Ionescu, Crainic şi Lovinescu, cu alde Zaharia Stancu şi Cocea – ce lume, ce diversitate! – cu superba, legendara, „Missy”, regina împinsă-n umbră de denaturatu-i fiu, „Regele Străjer”, cu bordelurile mereu evocate în drumu-i spre senectute de Emil, trecute însă sub tăcere de Aurel, dar şi cu minunata galerie a fetelor teribile, voluntare şi seducătoare, moderne şi mondene, cultivate, problematizante şi creative, de seama unor Jeny Acterian, Anişoara Odeanu, Pia Pillat, Mariana Şora, Alice Botez, Nuni Dona, Clody Berthola şi multe altele din aceeaşi stofă, care nu s-au manifestat public, dar au creat şi întreţinut un climat de mondenitate intelectuală. Lumea lor şi, în general, cum constată şi d-na Anca Sîrghie, „lumea elitei spiritualităţii bucureştene” a devenit familiară fraţilor Cioran, asupra cărora a excercitat o influenţă insidioasă şi diferită, determinându-le destinele atât de deosebite.

Destinul lui Aurel a fost mai agitat, mai dur prin probele de anduranţă fizică şi psihică la care l-a supus. „Prigoanele”, carlistă şi apoi antonesciană, vor fi fost primele încercări, pe care le putem doar deduce, deoarece, la modul în care el le-a suportat cartea de faţă nu face nicio referire, desigur din lipsă de documente. După cum doar în treacăt şi fără a intra în detalii este amintit şi episodul participării la front, care, oricât de scurt va fi fost şi oricât de puţin abraziv, n-a putut să nu-i marcheze sensibilitatea. Cu atât mai mult cu cât, încă în 1936, îi mărturisea epistolar lui Emil: „...armata îmi inspiră tot atâta groază cât dezgust.” Dar poate, cărturar fiind, urmări mai adânci vor fi avut asupra sa pierderea de două ori a bibliotecii. Întâi, când prima soţie, într-un puseu de gelozie, se pare că nu tocmai gratuită, i-a incendiat biblioteca în mijlocul curţii. A doua oară, când, la ieşirea din detenţie, şi-a găsit cărţile, depozitate în casa veche, nelocuită din Răşinari, distruse de umezeală. Asupra unui împătimit al lecturii, ataşat de cărţi ca de fiinţe, asemenea pierderi au efecte devastatoare. Care s-au adăugat la cele produse în timp de cei şapte ani petrecuţi la Aiud. Închisoarea a înfruntat-o cu demnitate şi cu hotărârea înverşunată de a nu ceda în faţa umilinţelor fizice şi morale. „Numai în condiţiile de acolo” – mărturiseşte el nu doar o dată – „mi-am putut da seama de limitele unui om, inclusiv de limita mea personală. Într-un loc unde zilnic mureau 3-4 oameni, supravieţuirea era aproape neverosimilă.” Cei şapte ani nu puteau totuşi rămâne fără urmări. Eleonora Cioran recunoaşte cum, înainte de căsătoria lor, ştia că „O fragilitate fizică şi nu mai puţin psihică devenea tot mai îngrijorătoare”, dar nu-şi închipuia că ea va avea nevoie atât de curând de o veghe specializată. Aurel a trecut astfel pe la Timişoara, Săvârşin, Gătaia, unde s-a bucurat de competenţa empatică a unor medici reputaţi precum Eduard Pamfil, Mircea Lăzărescu, Cornel Mircea, cum şi de vizitele apreciatului oftalmolog timişorean, dr. Nicolae Zolog, a cărui soţie era răşinăreancă. Sunt amănunte inedite, puţin cunoscute, care, adăugate altora asemenea, constituie principala sursă de interes a acestei cărţi. Cum, bunăoară este şi episodul nefericitului text anti-Cioran, scris sub presiune de Lucian Blaga: „Scrie, mă, că te arestează şi nu te mai pot apăra!” i-ar fi spus C. Daicoviciu, iar în cele din urmă Blaga a scris, dar, printr-un fericit concurs de împrejurări, textul n-a mai apărut decât peste ani, editat de d-na Dorli Blaga. Remarcabil aici este modul de o vehemenţă ieşită din comun în care Aurel Cioran a somat-o pe d-na Elena Daniello, care cunoştea în detaliu împrejurările respective, să dezvăluie atmosfera de teroare şi şantaj exercitată asupra lui Lucian Blaga pentru a-l determina să producă acel text dezonorant.

O secţiune a cărţii cuprinde texte scrise de Aurel Cioran. Sunt articole, conferinţe sau simple însemnări cu caracter conjunctural, unele de pe când era elev, în care d-na Anca Sîrghie distinge „talent de condeier” şi regretă că „prea rar s-a afirmat publicistic şi deloc beletristic.” Nu cred că e cazul. Profesional, Aurel Cioran a practicat avocatura, iar aceste texte nu sunt decât expresia unor preocupări extraprofesionale, dar nesistematice, ocazionale, beneficiind de stilul fluent, nu lipsit de eleganţă, al unui intelectual cultivat. Sub aspect ideatic regăsim poncifele vremii, inclusiv sloganurile propagandistice ale „Mişcării”: „ Neamul are nevoie de căldură, de ardoare, de iubire. De o sfântă nebunie legionară ” (subl. RC) etc. Nu necesită comentarii nici scrisorile lui Emil către Aurel, care ocupă o treime din acest volum, cunoscute de acum din excelenta ediţie din 1995 a dlui Dan C. Mihăilescu, dotată cu întreg aparatul auxiliar de rigoare în editarea unor astfel de restituiri. De altfel, ceea ce se resimte ca o neîmplinire a ediţiei de faţă dedicată lui Aurel Cioran este tocmai absenţa unui indice de nume şi a notelor care să lămurească anumite împrejurări sau identitatea unor personaje. Cine să fie, bunăoară, această doamnă Cornélie-Héléne Dragodanne şi în ce calitate îi va fi transmis lui Aurel Cioran un astfel de apel sibilin-patetic: „[...] vă ROG să nu mai încredinţaţi niciun act, document, nicio corespondenţă a familiei CIORAN, persoanelor care sub pretexte amăgitoare, încearcă să le sustragă.”? Sunt rigori pe care o ediţie cu pretenţii nu le poate ignora.

Emil Cioran, care la nivelul cotidianului ducea o viaţă modestă, austeră, obscură şi lipsită de cutremure, altele decât cele interioare, s-a simţit tot timpul vinovat şi chinuit de remuşcări pentru vicisitudinile trăite de Aurel. Acesta însă nu doar că l-a absolvit, dar şi-a exprimat convingerea că propriile sale convingeri, de care n-a acceptat să se dezică, erau, oricum, un motiv suficient pentru ca detenţia şi ţinerea sa sub urmărire să decurgă aşa cum au decurs, într-un regim angajat programatic în lichidarea „duşmanului de clasă”. De asemenea, ori de câte ori a avut posibilitatea, n-a pregetat să-i ia apărarea lui Emil împotriva celor ce-i atacau atitudinea sau gândirea. Nu o făcea doar în conjuncturi polemice, ci şi în interviurile în care prefera să vorbească mai mult despre fratele desţărat, considerând că cea mai mare nedreptate pe care a suportat-o în viaţă a fost imposibilitatea de a-l vedea vreme de patruzeci de ani. Iar tot ce spune despre Emil denotă o profundă şi, de fiecare dată sintetic exprimată, cunoaştere a firii şi gândirii lui: „Există la el” – îi spunea d-nei Anca Sîrghie – „o parte sociabilă, optimistă a omului comunicativ, care în societate îi asigură farmecul, contrariind totodată pe cei care îl citesc, căci în realitate Emil este un chinuit de gând, pătimit de angoasa morţii. Cugetarea lui are două axe ale frământării: Dumnezeu şi moartea. Problema ateismului său este falsă.” Sau, din alt unghi, către Dan C. Mihăilescu: „Cioran a mimat permanent o maturitate prematură. El a fost bolnav de narcisism. Şi-a iubit fraza. Şi s-a sacrificat pentru ea. Fiind totuşi o iubire, cum la Dumnezeu totul se judecă după alt cântar, poate că nu s-a dus în iad.”

Dincolo de caracterul ei uşor haotic, cartea de faţă are meritul de a releva în tuşe mai expresive conturul destul de ceţos până acum al lui Aurel Cioran, reprezentant de fundal al intelectualităţii interbelice, care şi-a plătit cu asupra de măsură „păcatele tinereţelor”. Iar cel mai frumos, îndrăznesc să spun chiar cel mai emoţionant aspect al acestei recuperări este rezistenţa afecţiunii dintre cei doi fraţi, în ciuda tuturor adversităţilor, corelată cu solidaritatea familială şi nobilul lor orgoliu al descendenţei dintr-o viţă onestă, demnă şi respectată.

 

* Aurel Cioran, Fratele fiului risipitor. Ediţie îngrijită de Anca Sîrghie şi Marin Diaconu. Cluj-Napoca, „Eikon”, 2012.