LECTURI PARALELE
Carmen Neamţu
Nu există istorie definitivă
În Există istorie adevărată, Neagu Djuvara preia formula lui Einstein şi o aplică studiului istoriei. Nimic nu e fix, totul se află în legătură permanentă cu alţi factori, tehnicile istorice se modifică şi interesele se deplasează. Trecutul se schimbă, nu e mort. Nu există istorie definitivă, există doar teorii, iar istoricii pot găsi întotdeauna explicaţii noi pentru fapte istorice ce au fost deja interpretate în repetate rânduri. Cartea de interviuri provocate de istoricul Filip-Lucian Iorga poartă în titlu această credinţă a lui Neagu Djuvara că trecutul se schimbă, se transformă. Trecutul este viu [1], iar întâlnirea cu Neagu Djuvara una captivantă, plină de poveşti proaspete, purtate într-un stil firesc, limpede.
Filip-Lucian Iorga găseşte justa proporţie între discreţie şi divulgare. Temele abordate sunt diverse, de la viaţa interlocutorului său, ca biografie, la destinul unei ţări, de la perspectiva unei Europe islamizate, la primele imagini ale memoriei afective a invitatului. Descoperi cu bucurie cum trecutul palpită de viaţă [2] şi nu are neapărat un caracter muzeal. Neagu Djuvara a trăit şi a scris istoria, cărţile lui fiind bibliografie obligatorie pentru toţi cei care nu vor să repete greşelile istoriei, înţelegând-o: „În istorie nu poţi să fii obiectiv, pentru că nu mai înţelegi nimic. Pentru a-i înţelege pe oameni (…) trebuie să încerci să te pui în pielea lor, chiar dacă ei reprezintă pentru tine «duşmanul». Când cercetezi o problemă, trebuie să ai forţa morală de a acorda acelaşi credit şi tezei celor pe care îi preferi, şi tezei celor pe care îi iubeşti mai puţin. Abia atunci devii un istoric de valoare (…) Nu-mi place cuvântul obiectiv şi prefer să-l înlocuiesc cu nepărtinitor sau imparţial. Adică să dai fiecărei părţi cuvântul”. (p.25)
Interviul care nu este, aici, altceva decât o specie camuflată a confesiunii, atinge multe răni ale noastre: pericolele globalizării sau viitorul deloc roz [3], confuzia valorilor ori balcanismele din fiecare. Iată două caracteristici ale noastre, ca popor la porţile Orientului: „Nu suntem foarte scrupuloşi în problemele legate de cinste. Eu cred că limba română e una dintre puţinele limbi ale lumii, dacă nu singura, în care cuvântul «hoţ» poate fi un fel de mângâiere, de laudă, de dezmierdare. Nu spunem noi copiilor «Măi, ce hoţ eşti!?» E o mare calitate, la noi, să fii hoţ (a se citi uoţ): înseamnă că eşti isteţ şi ştii să te descurci în viaţă. E groaznic atunci când hoţia devine o calitate. Pe urmă, mai e problema murdăriei endemice. Murdăria trotuarelor, faptul că se aruncă totul pe jos, ambalajele, cojile de banană, pachetele de ţigări” (p.92); „Ne vom elibera de balcanism după una sau două generaţii, nu într-un an sau doi. Trebuie să se instituie amenzi usturătoare pentru aruncarea gunoiului pe stradă şi trebuie să se instaleze mai multe coşuri de gunoi. Cu lucruri de genul acesta trebuie început. Pe urmă, trebuie făcută educaţie. Şi asta nu e uşor deloc”. (p.93) Lepădând straiele balcanice, pierdem ceva? – „da, poate că pierdem o anumită înclinare către poezie, către lenevia contemplativă, către un trai mai tihnit, mai relaxat, lipsit de acea isterie a muncii”, răspunde Neagu Djuvara.
Seria de Portrete în dialog iniţiată de editura „Humanitas” merită descoperită dacă îţi doreşti să te întâlneşti cu spirite ascuţite ce radiografiază trecutul şi pun sub lupă prezentul, cu luciditate, autoritate şi sinceritate. Căci atunci când doi stau de vorbă – o spunea Unamuno – intră în joc mai multe personaje decât s-ar crede: tu cu celălalt, tu cu ceea ce crezi că e celălalt, tu cu ceea ce îşi închipuie celălalt despre tine. Iar din acest tangou pe trambulina curiozităţii, descoperi personalităţi în ale căror gânduri sau cărţi te regăseşti. Citeşti întrebări care te bântuie şi pe tine. Găseşti răspunsuri care ar putea fi şi ale tale.
NOTE:
[1]Filip-Lucian Iorga în dialog cu Neagu Djuvara, Editura „Humanitas”, Bucureşti, 2014.
[2] „Adesea marile transformări culturale încep de la lucruri mărunte”. (p.18)
[3] „Problema cea mai gravă e că în lumea occidentală se nasc prea puţini copii, în timp ce e năpădită din toate părţile de imigranţi. (…) Pentru ca populaţia Europei să se menţină măcar la nivelul de astăzi, ar trebui ca fiecare cuplu să aibă doi copii şi un sfert, adică între doi şi trei copii. Or, la ora actuală, media nu e nici măcar de un copil şi jumătate la fiecare cuplu. Aşa că nu e vina africanilor şi asiaticilor că «invadează» Europa. Vina e a noastră, că lăsăm acest gol, pe care e firesc ca ei să-l umple. Dacă ritmul actual se păstrează, peste o sută de ani Europa va fi aproape depopulată de vechii ei locuitori majoritari, iar imigranţii vor lua locul acestei populaţii car se stinge din cauza scăderii demografice”. (p.113)