LECTURI PARALELE

Lavinia I. Olariu

Oameni și locuri – întâlniri esențiale*

O cunoaştem pe Antoaneta Ralian ca cea mai importantă traducătoare contemporană a unor autori englezi și americani, care au configurat marea literatură a secolului XX: Virginia Woolf, Henry Miller, Iris Murdoch, D.H. Lawrence, John Galsworthy ş.a.

Ajunsă la o vârstă care depășește prefixul 8 (așezat orizontal sugerează infinitul, după cum remarcă autoarea), Antoaneta Ralian se simte în legitimitate să se afirme și ca autoare. Cartea apărută recent la Editura „Humanitas” se recomandă încă din titlu ca o colecție de amintiri ale unei nonagenare, o retrospectivă deci, a multor decenii de problematică istorie românească, filtrată printr-o conștiință lucidă, ironică, și tonică, totodată.

Cele trei secțiuni ale cărții rememorează „întâmplări de peste mări și țări”, „întâlniri cu scriitorii” sau derapează spre aspecte de estetică literară, privite din perspectiva traducătorului.

Înainte de a da frâu liber impresiilor de călătorie, autoarea simte nevoia unei „măsuri preventive” și răspunde succinct la o presupusă, dar legitimă întrebare a cititorului, familiarizat cu rigorile unui sistem totalitar, care presupunea anevoioase și descurajante proceduri pentru orice călătorie înspre Vestul imperialist și depravat. Explicația pe care o dă autoarea pornește de la respingerile repetate ale cererilor de petrecere a unor vacanțe în exterior, pentru care antidotul, cum îl numește, constă în „amabilitatea, finețea și căldura umană a soțului”, care își făcuse nenumărate „pile” „în lumea Mai-Marilor”.

Amintirile acumulate selectiv nu fac obiectul unui ghid de voiaj, cum, de altfel, nicio altă carte de acest gen aparținând unor scriitori consacrați. Ceea ce se imprimă în memoria acestui homo viator în parcursul său inițiatic sunt aspectele integrate în contexte anecdotice, de obicei impregnate de umorul unei persoane vitaliste, care se detașează cu inteligență de meschinul existenței. Expunerea autoarei denotă o plăcere nedisimulată a narării și a descrierii în sensul fixării unui tip – uman sau topografic.

În prima secțiune a cărții, personalitatea unor țări sau orașe se impune prin stilul clar și precis al autoarei: Londra este un „oraș al permanențelor, al imuabilității”, Elveția „pare spălată cu vată și spirt, apoi temeinic lustruită”. Ochiul omului din estul sălbatic se odihnește pe imagini de „o frumusețe ireală”: „pajiști mătăsoase, de un verde smaraldin, pe care pășteau vaci, placide, mănoase și lăptoase, made in Switzerland ”, „spinări domoale de dealuri, lenevos tolănite la soare, cătune și orășele miniaturale, viu colorate, adunate ordonat și disciplinat la poale de deal sau cățărându-se timid (…) pe colinele ușor povârnite”.

Fiecare loc devine context pentru întâmplări-capcană, la care călătorul neinițiat pare predispus, reconfigurate însă în registru ludic, odată cu timpul. Astfel, Dresda de după al Doilea Război Mondial este un tablou al dezolării, o „metropolă-cimitir, un Pompei al secolului XX, prin care circulau însă oameni vii”, din care autoarea izolează imaginea a două ghide, „înfometate, lihnite după masculi”, și care fac deliciul (la propriu) românilor din delegația pe care autoarea o însoțea.

La celălalt pol al percepțiilor, New York-ul se leagă de întâmplările cele mai hazlii, al căror principal mobil este verișoara americană, „cam gagà”, cu tabieturi menite să înfrâneze dorința de cunoaștere a cuplului scăpat din atmosfera de lagăr communist.

Naivitatea, trăsătură inerentă oricărui neinițiat se plătește în Spania prin furtul poșetei autoarei cu toate actele și banii tinerilor soți.

Confesiunea autoarei nu are nicio urmă de falsitate sau prețiozitate, aceasta punctând trăsături (ale sale sau ale soțului său, eterni călători) ce țin de personajul outsider al unor lumi pe care vrea să le cunoască și să le înțeleagă, deoarece țin de frumusețea vieții, interzisă unui condamnat să se nască și să se formeze conform distopiei comuniste.

În lumea civilizată, autoarea se simte privită și studiată ca o ciudățenie, iar uneori taxată pentru opinii tributare doctrinei comuniste, privitoare la rolul scriitorului. Critica și ironia seminariștilor occidentali este însușită de inocenta comunistă.

La rândul său, călătoarea nu încetează să se minuneze în fața mostrelor de civilizație occidentală, care nu încetează să se devoaleze. De referință este relatarea atitudinii studenților americani la cursuri (e important de precizat că e vorba despre o vizită din 1986): „M-au frapat lejeritatea și totala lipsă de conformism a studenților, care fumau, trăgeau câte o dușcă din sticlele de Cola (sau poate că de bere) și se lăfăiau în poziții ultraconfortabile”.

Fiecare întâlnire cu Occidentul este o confruntare cu o lume în esență diferită și cu sinele doritor să-și aproprie valori perene. Călătoarea strânge din dinți de fiecare dată și se pregătește pentru o nouă provocare. Una dintre acestea este disciplina occidentală în ceea ce privește alcătuirea și respectarea unui program. În America, autoarea se simte înfrântă de greutatea valizei, din ce în ce mai plină de cărți, de la o întâlnire la alta, de imensitatea aeroporturilor, de schimbarea succesivă a ținutei de vară cu cea de toamnă, de la un oraș la altul etc.

A doua serie de întâlniri esențiale este cea cu oamenii, în general scriitori pe care Antoaneta Ralian i-a tradus în limba română. Portrete inaccesibile de autori importanți își topesc contururile fotografiilor încastrate în coperte de cărți și devin umani. Autoarea le surprinde trăsături fizice definitorii, profunzimi spirituale sau idiosincrazii, însă o face mereu cu un respect ce ține de o lume revolută. Niciodată nu își permite o atitudine de la egal la egal. În toate aprecierile (chiar și cele mai puțin flatante pentru scriitorul vizat) predomină o demnitate, o corectitudine și o eleganță a verbului.

Dacă majoritatea relațiilor dintre autoare și scriitorii întâlniți (Alan Brownjohn, Brenda Walker, Saul Bellow, Salman Rushdie, Ted Hughes sau Raymond Federman) rămân într-o zonă a cordialității și a respectului reciproc, relația cu Iris Murdoch este „steaua acestor întâlniri”, o prietenie de 25 de ani, încheiată prin moartea scriitoarei, bolnavă de Alzheimer, în 1999.

Ultima parte a cărții, intitulată Derapaje, tratează aspecte teoretice legate de specificul traductologiei. Profesionalismul și experiența traducătoarei a peste 100 de cărți transpar cu lejeritate din specificul argumentării. Antoaneta Ralian abordează statutul traducătorului, un Celălalt al autorului, cu care nu se identifică însă în procesul de traducere, fiind dator însă de a-l înțelege, de a-i capta specificul și nuanțele și de a-l face atractiv pentru receptorul care îl citește tradus.

Finalul cărții este dedicat feţelor fericirii, un moment al bilanțului existenței, totodată. Din balanța între realizări și pierderi cântăresc mai greu cele din urmă, tocmai pentru că lasă urme de neșters și apoi, autoarea, ca orice intelectual lucid și perfecționist, nu are vocația fericirii.

O carte exemplu de maturitate – nu biologică, ci intelectuală și spirituală.

* Antoaneta Ralian, Amintirile unei nonagenare. Călătoriile mele, scriitorii mei, București, Editura „Humanitas”, 2014, 160 p.)