LECTURI PARALELE
Lucia Cuciureanu
Din scoarță-n scoarță, cu Șerban Foarță*
Am început să citesc cartea* aceasta cu nerăbdare și vă spun de ce. Tot ce ține de Șerban Foarță mă interesează. Este unul dintre cei mai cunoscuți scriitori (era să scriu contemporani, dar mă opresc la timp, e prea devreme să uit: „Ce înțelegi prin contemporan? Shakespeare este contemporan? Dar Dante?”), poet innovator, cu un stil propriu, un creator care rupe ritmul, trecând prin diverse registre, de la o carte la alta. Un scriitor prolific care a ajuns în 2008, de pildă, să publice 10 cărți și toate valabile. Și „vraft”-ul (!) său de cărți sporește mereu în spirală ascendentă. Dacă la început scria în salturi, mai puțin noaptea, acum o face, se pare, tout le temps. Mai ales că a schimbat mașina de scris, a adoptat computerul „tahigrafic” (observ că am preluat vorbele poetului, deși n-am intrat încă în „carnea” cărții). Nu pot să-l uit nici pe Robert Șerban. Scrie bine poezie, oricum pe placul meu. Unde mai pui că e și un tip seducător, emisiunea sa „Piper pe limbă” cred că strânge în fața televizorului multe doamne și domnițe și nu numai. Cartea nu e o simplă adunare de interviuri, 8 la număr. Așa cum reiese și din „Cuvânt înainte”, este expresia unei admirații care a început încă din adolescență, de la primul contact cu Areal și Copyright, cărți care l-au lăsat mască: „Așa ceva nu mai citisem și nu mai auzisem”. Apoi cu Șerban Foarță în persoană, în septembrie 1987, și acel incredibil paradox: „Domnule, ai talent, dar scrii prost”. Mai târziu, i-a însoțit generos debutul din 1994. Ce vreau să spun este că această carte ar fi fost imposibil să nu apară. Să nu uităm că Robert Șerban a fost ani buni cronicar al faptelor poetului, față de care a încercat și un sentiment filial. I-a stat în preajmă, cu entuziasm și bucurie, înregistrându-i „șirul vorbelor cu har”. N-a avut pic de egoism și invidie, dimpotrivă, a vrut să le transmită mai departe.
Aflăm din carte multe despre Șerban Foarță, lucruri noi, mai puțin cunoscute, altele doar bănuite. Din biografie, din cultura sa vastă (sună pompos, dar e adevărat), din laboratorul său de creație. Să le luăm pe rând. N-a fost membru al PCR. În perioada 1965-1990 nu a fost angajat în câmpul muncii decât 8 luni. În copilărie, înconjurat de o droaie de dădace care i-au povestit cărți, librete, piese. Copil „semicăftănit”, s-a simțit mai bine în compania oamenilor mari. A practicat ciclismul și înotul. La 14 ani i-a citit pe Macedonski și Bacovia. Studenția i-a fost boemă. Apoi, multe amănunte despre perioada bucureșteană, unde a domiciliat câteva anotimpuri, până în '70, an când a devenit membru al USR. Aici s-a raliat la grupul oniric: Țepeneag, Mazilescu, Ivănceanu, Sorin Titel, Marius Robescu, Florin Gabrea, Daniel Turcea. Mai ales Leonid Dimov, pe care și-l amintește în oglindă cu Nichita Stănescu. Dimov nu se tutuia cu nimeni. Politețea lui era reală, a lui Nichita „vag contrafăcută, ușor nesinceră sau cabotină”, era „reverențios, ba chiar calin, din slăbiciune. Nu suporta adversitatea, contrarietatea, și plusa în speranța de-a i se răspunde cu o monedă similară.” (p. 31) Debutul, critic, a înregistrat câteva recorduri. L-a anulat pe Constantin Chiriță și l-a „demascat” pe Ion Dodu Bălan. Din această pricină a și ratat o bursă Herder. După Revoluție, a fost o scurtă perioadă director al Teatrului Național din Timișoara și șef de catedră al Secției de jurnalism de la Facultatea de Litere, Filozofie și Istorie a Universității de Vest. A ajuns „fonferențiar” grație unui doctorat susținut în '78 cu un „eseu asupra lui Ion Barbu”, la insistențele lui Livius Ciocârlie și alți câțiva, printre care Eugen Tudoran. Un om plin de haruri, care scrie, cântă la pian, pictează, desenează, are expoziții, traduce, uneori în colaborare cu soția sa, cunoscuta Ildiko Gabós-Foarță.
Deși majoritatea criticilor importanți au scris despre cărțile sale, veți descoperi cu surprindere că nimeni nu-l cunoaște pe Șerban Foarță ca Șerban Foarță însuși. Scrisul nu i-a fost spontan, ci ulterior unor lecturi. Este un „poet sentimental” (conform expresiei schilleriene). Literatura sa nu „oblojește”, „nu pansează”, cum o fac Dostoievski ori Hugo. Nu e afectiv, nu mișcă mii de oameni, așa cum o face Baudelaire. Nu e gnomic, sapiențial. E ca un roseau pensant, e „ceva de parnasian în mine”. Poezia „sclipește, are reflexe, are ape, asemenea unei bijuterii pe care, admirând-o, nu ești constrâns s-o porți”. E scrisă într-un „idiom cvasiexotic”. Nu scrie romane, pentru că nu are „arta amânării”, genul lung presupunând o anumită anduranță (în cele din urmă a scris totuși un roman „atipic”). Toate aceste judecăți de valoare nu-l împiedică să se bucure atunci când primește recunoașteri de la alții. De la Cioran, după traducerea din Mallarmé, de la Radu Vancu, despre Hexachordos sau de la Mihai Șora, despre traducerea din Hugo. Ce alte daruri l-au bucurat prin ani? Prietenia cu „mateinul domn” Tașcu Gheorghiu, cu Radu Petrescu, N. Steinhardt, Emil Brumaru, Dimov, Luca Pițu, premiul „Mihai Eminescu” de la Botoșani (2004) și premiul „Gellu Naum” (2008).
Aceste descoperiri în legătură cu omul de hârtie și omul viu pe nume Șerban Foarță au fost posibile datorită lui Robert Șerban. Acesta știe să pună întrebări scurte, incitante, să-i ofere partenerului de dialog spații largi de respirație. Să devieze discuția atunci când intuiește răspunsuri interesante și curiozități revelatoare. De ce nu suportă pe cineva în partea stângă. De ce nu se consideră un VIP, de ce îi place ca profesor să „grațieze”, de ce are coroana regelui în piept, de ce e bine să citești, cum e cu bătrânețea sau cu sinuciderea. Acest portret „multidimensional” îi evidențiază cultura în varii domenii: literatură, filozofie, muzică, pictură. Trimiterile sunt impresionante: Valéry, Preda, Nietzsche, Plotin, Socrate, Borges, Goethe, Caragiale, Rimbaud, Nae Ionescu, Monterlant etc. Un Șerban Foarță uimitor, încă o dată, prin erudiție, inteligență, farmec, imaginație și sensibilitate. Pe care îl poți admira și în fotografiile atașate la sfârșitul cărții: la opt ani în fotoliu, cu părinții, cu Ildiko în alb, până la cea cu semnul lui Harpocrat. În totul, cartea e un ritual de seducție care se termină prea repede. Așteptăm continuarea, trebuie să mai urmeze ceva.
* Narațiunea de a fi / Robert Ș erban în dialog cu Ș erban Foar ț ă, Editura „Humanitas”, București, 2013