LECTURI PARALELE

Horia Ungureanu

Alte zboruri*

Două sunt spaţiile care îl obsedează pe Cornel Marandiuc şi care îi marchează, în mod definitoriu, creaţiile literare: cerul şi câmpia. Cerul, ca simbol al dorinţei omului de înălţare, de desprindere de lutul din care s-a plămădit, dar şi ca semn al aplecării spre aventură, spre descoperirea şi cunoaşterea altor lumi, iar câmpia, ca tărâm al statorniciei, al siguranţei, dar şi al nostalgiei care îl încearcă mereu pe copilul ajuns matur şi care, cândva (nu are importanţă când) a alergat cu tălpile goale pe pământul aspru şi cald al câmpiei. Măiestria stilistică a lui Cornel Marandiuc constă şi în faptul că, în scrierile sale, el nu le tratează separat, ci le îngemănează în aceeaşi acţiune temerară a omului. De pe orizontul nesfârşit al câmpiei decolează aparatele lui de zburat şi la câmpie se întorc ele, invariabil, chiar dacă, în unele cazuri (şi nu puţine), acea întoarcere înseamnă chiar moarte.

Regretatul Florin Bănescu vedea în primele proze ale lui Cornel Marandiuc „o halucinantă descriere a spaţiului fabulos care este câmpia” şi, comentând scrierea care l-a consacrat definitiv (Inimi cât să cuprindă cerul patriei ), găseşte că „scriitorul (Cornel Marandiuc, n.n) ni se înfăţişează sub un chip nou – renunţând la «literaturizare» (…), folosind documentul, scrisoarea, relatarea directă a martorilor”. 1

Faptul că „destinul lui Cornel Marandiuc e legat de cel al oamenilor zburători”*** o dovedeşte şi recentul său volum, sugestiv intitulat Şi aterizam cuminţi, cu soarele în faţă.

Titlul volumului este preluat dintr-o scrisoare trimisă autorului de locotenentul Constantin Rozariu (Rează, pentru prieteni), în data de 13 ianuarie 1979, scrisoare în care acesta relata cu amărăciune despre întoarcerea aviatorilor români din Slovacia (la sfârşitul celui de al doilea război mondial), întâmpinaţi fiind, la sosire – ei, eroii zburători ai patriei (cum ar spune şi Cornel Marandiuc) – „cu flori de câmp de doar două-trei femei care erau acolo cu vitele”. Câtă vreme mărimile zilei…

Volumul are trei părţi, toate aflându-se sub zodia zborului, trăsătura aceasta dând şi unitate volumului, primele două părţi părând a fi baza pe care s-a clădit ultima dintre ele. Ca soclul la o statuie, fără de care opera artistică nu poate fi socotită întreagă, terminată.

Partea întâi a cărţii reproduce (cu excepţia uneia dintre ele) povestirile din volumul Zborul spre Venus, apărut la editura Facla, în 1988, volum care a prilejuit o bună receptare critică în revistele vremii şi care, în pofida titlului, nu este o scriere SF, ci o bună reuşită literară a lui C.M. de a lega omul de maşină, cerul de pământ, avioanele, de mireasma câmpiei. „L-a aterizat perfect, a redus puţin motorul, rula spre locul de staţionare…unde oprea şi ancora avionul. Botul ridicat, elicea rotind liniştită, boarea caldă venind peste el în carlingă…Gata! Pentru astăzi, gata! (…) Simte din nou mirosul miriştii, al pâinii. Pâine obţinută cu trudă de oameni cinstiţi, cum cinstiţi ştiuseră şi ei să se păstreze acolo în înalt”.

Partea a doua este alcătuită din şase povestiri (aici îşi găseşte locul şi povestirea „uitată” din Zborul spre Venus ), scrieri emoţionante despre piloţii români dispăruţi dintre noi, înălţaţi pentru totdeauna la cer, adevăraţi eroi ai aviaţiei române (Rozariu, Dobrău, Şenchea, Şerbănescu, Vizanti şi alţii), dar mai ales despre acel pilot scriitor care a fost Doru Davidovici.

De altfel, partea a treia a volumului este dedicată exclusiv acestui „erou” al aviaţiei şi al literelor, deopotrivă, plecat destul de timpuriu din lumea aceasta, a noastră, a pământenilor. Aici sunt reproduse scrisori de la şi către Doru Davidovici, scrieri prilejuite de moartea tragică a pilotului sau de comemorarea acestuia, reproduse din diferite publicaţii şi semnate mai ales de colegi de zbor sau de cei care i-au fost prieteni sau cunoscuţi, de Cornel Marandiuc, mai ales, între cei doi statornicindu-se, în timp, o trainică şi emoţionantă prietenie. Şi fotografii. O mulţime de fotografii din viaţa lui D.D.

„După moartea lui Doru (consemnează autorul) au murit şi cei mai preţuiţi şi apropiaţi prieteni ai săi – căţelul TOM („Cocherini”!) şi pictorul ION ŢARĂLUNGĂ. Despre Doru, Ţarălungă putea vorbi aproape ca şi Dumnezeu, iar în privirea lui Tom se putea vedea cea mai mare iubire şi disperare, cum numai familia mai purta. (De fapt, câinele Tom, Tomiţă, a murit repede, după Doru), prin durere a murit. Zilele de înainte de a muri, nemâncând a stat cuibărit, plângând (şi câinii plâng!), pe cizmele de zbor ale lui Doru…”

Întrutotul meritorie (şi demnă de urmat) este strădania altruistă a lui Cornel Marandiuc de a-i readuce în atenţia publică (prin scrierile sale) pe unii dintre cei mulţi căzuţi pentru „binele patriei”, dar repede daţi uitării de noi, ceilalţi, cum la fel de meritorie este şi perseverenţa cu care acesta s-a străduit, ani la rând, să asigure apariţia periodică (de multe ori pe cheltuială proprie) a revistei „Orizont aviatic”.

* Cornel Marandiuc, Şi aterizam cuminţi, cu soarele în faţă, Arad, 2014.

1 Florin Bănescu, Muşchetarii Câmpiei de Vest, Editura „Ivan Krasko”, 2000.

2 Gheorghe Mocuţa, Literatura vestului apropiat, Editura „Mirador”, 2013.