LECTURI PARALELE

Horia Ungureanu

Dascăl la Castel*

A existat, înainte de 1989, în învăţământul românesc o reţea şcolară despre care mediile oficiale ale vremii s-au ferit să vorbească, conducându-se, probabil, după dictonul potrivit căruia ce nu este scris nu există. Mă refer la reţeaua şcolilor ajutătoare (sau speciale) pentru copii cu diferite deficienţe: de auz, de vedere sau mintale. În judeţul Arad au funcţionat, în anii aceia, şase astfel de instituţii de învăţământ special: una la Şiria, pentru hipoacuzici (transformată apoi în şcoală pentru copii cu deficienţe mintale), două în municipiul Arad (una, de fete, pentru ambliopi, şi alta pentru copii cu deficienţe mintale, ambele funcţionând şi astăzi) câte una la Macea (transferată apoi la Petriş, cu dascăli cu tot) şi Vărădia de Mureş (pentru copii cu deficienţe mintale) şi o şcoală profesională (care profesionaliza absolvenţii şcolilor mai sus amintite şi care funcţiona în clădirea vechii cetăţi din Ineu). Exceptând Şcoala Ajutătoare din Arad (care beneficia de un regim de semiinternat) toate celelalte şcoli aveau cantină şi internat propriu, elevii petrecându-şi toate cele 24 de ore ale unei zile în şcoală.

În aceste instituţii speciale erau şcolarizaţi sute de copii, iar zeci de cadre didactice sau nedidactice se ocupau de instruirea şi educarea acestora, de pregătirea lor pentru o viitoare posibilă integrare profesională şi socială. Chiar şi autorul acestor rânduri şi-a început şi şi-a încheiat cariera didactică într-o astfel de unitate şcolară, tip de instituţie prin care au trecut, în timp, mai mulţi scriitori din Arad. Mă gândesc la Mihai Traianu, la Dorel Sibii, la Francisc Vinganu, la Petre Grozav. Şi Mircea Micu a fost, într-o vreme, înainte de a se muta la Bucureşti, dascăl la Şcoala de Surzi din Şiria.

Printre dascălii care au trecut, măcar vremelnic, pe la Şcoala Ajutătoare de la Macea (care funcţiona într-un frumos castel) se numără şi scriitorul Cornel Marandiuc, angajat fiind aici ca educator suplinitor, prin anii `70-`80 ai veacului trecut. Ei bine, chiar despre această perioadă din existenţa sa, despre experienţa lui cu elevii cu deficienţe mintale, vorbeşte C.M. în recenta sa carte, Neştiutele aripi ale câmpiei.

După cum însuşi autorul mărturiseşte la începutul volumului, se pare că el a făcut mai multe încercări (înainte de 1989) pentru editarea cărţii sale, încercări tratate cu tot atâtea refuzuri de una sau alta dintre editurile la care a apelat. Dar iată că, până la urmă, i-a venit şi acesteia rândul de „plecare în Lume”. „Abia a trecut sărbătoarea învierii, într-un fel şi această scriere a înviat, sau măcar a fost coborâtă de pe crucea pedepsirii”, mărturiseşte autorul la pagina a doua a „scrierii” sale. Cum nu este dascăl de meserie, Cornel Marandiuc se fereşte (şi bine face) să intre în specificul procesului de învăţământ, să facă unele consideraţii de ordin metodic sau psihopedagogic, mărginindu-se să consemneze, ca un fin şi constant observator, activitatea generală a şcolii: pregătirea lecţiilor pentru a doua zi (activitate specifică educatorului), însoţirea copiilor la masă sau la dormitoare, grija pentru igiena personală a elevilor, serviciul pe şcoală (scrierea celebrului proces-verbal de la sfârşitul programului îi prilejuieşte autorului rânduri pline de un umor bine temperat), participarea la lecţiile deschise, la activitatea extraşcolară, relaţiile dintre colegi, atmosfera din cancelarie în timpul pauzelor etc.

Se vede că lui Cornel Marandiuc îi plac copiii. Pentru că ştie cum să se apropie de ei, să-i determine să-şi deschidă sufletul în faţa lui, să fie sinceri, să fie naturali în tot ceea ce fac. Îi ocroteşte ca un părinte, dar îi şi ceartă şi pedepseşte când „se abat de la regulament”. Îi însoţeşte în ieşirile în comună sau în pădure (pădure devenită după câţiva ani Grădină Botanică Universitară), ascultă şirul nesfârşit al întrebărilor lor puerile şi răspunde la fiecare, cu seriozitate şi înţelegere.

„Domnul profesor” face naveta la Arad. Cu autobuzul. Şi naveta e grea. Iarna, în autobuz e frig, vara, e zăpuşeală şi praf. Când îi vine rândul să facă de serviciu pe şcoală, doarme în cabinetul de logopedie, care şi aşa nu prea funcţionează. Şi cum, prin comună, circulă o poveste, o legendă potrivit căreia doi măceni, fraţii Gheorghe şi David Ranta, ar fi construit cândva, prin 1912, un aeroplan, lui C.M. nu-i scapă prilejul (în nopţile dormite la Castel) de a da drumul propriei fantezii, propriei obsesii pentru aparatele de zburat, astfel că intră în vorbă cu cei doi „inventatori”, cu Contesa (o fi cea din Trandafiri pentru contesă ?), introduce în „scenă” alte şi alte evenimente aviatice petrecute demult, precum şi numele altor piloţi, celebri cândva pe cerul Europei, dar despre care puţină lume mai ştie astăzi ceva. Putem spune că, şi prin această carte, Cornel Marandiuc îşi continuă „actul reparator” prin care urmăreşte cu tenacitate să readucă în atenţia lumii atâtea şi atâtea „nume” din istoria aviaţiei româneşti şi mondiale, puţin ştiute sau uitate de-a dreptul. „Scrierea” aceasta (cum o numeşte autorul) îi dă prilejul lui C.M. să observe şi să caracterizeze oameni şi întâmplări, personaje, colegi de serviciu, câţiva dintre aceştia ieşind niţel şifonaţi din confruntarea cu exigenţele etice şi profesionale ale autorului. Unele dintre personajele cărţii (deşi au numele schimbate) sunt uşor de recunoscut de cei care au lucrat atunci în şcoala din Macea: poeţii Mihai Traianu şi Dorel Sibii, logopeda şcolii („Draga Mea Mioapă”) şi chiar directorul.

Una peste alta, Neştiutele aripi ale câmpiei este o carte interesantă, care tratează un subiect mai puţin întâlnit în literatura română (prozatorul Gheorghe Schwartz a scris şi publicat cândva o povestire intitulată Jurnal cu Doru, în care personajul principal este un copil debil mintal), dar care captează interesul cititorului, chiar dacă este străin de specificul muncii într-o şcoală specială. Păcat de greşelile de ortografie „scăpate” la corectură, prima dintre ele, cea mai supărătoare, apărând chiar în titlul de pe coperta întâi.

* Cornel Marandiuc, Neştiutele aripi ale câmpiei, Editura „Studis”, Iaşi, 2014