LECTURI PARALELE

Lajos Notaros

Un dicţionar mai mult decât ratat*

Emil Şimăndan este un nume în jurnalistica arădeană. Făcând parte din pleiada celor care au început „munca la foaie” cu mult înainte de 1989, n-a dezarmat nici după învolburarea din Decembrie, găsindu-şi un loc oarecum obscur, dar cu atât mai persistent în peisajul jurnalistic local postevenimente.

Specializat în jurnalismul cultural, a găsit mai mereu acele oportunităţi şi personaje care i-au apreciat hărnicia şi uşurinţa cu care trecea peste aspectele mai puţin onorabile ale vieţii într-un oraş nu foarte mare, nu foarte hotărât şi nu foarte ahtiat după cultură şi alte prostii de acest gen. Imediat după 1989 oportunităţile s-au înmulţit subit şi patologic, Şimăndan transformându-le rapid în cărţi din ce în ce mai groase şi copertate din ce în ce mai strălucitor.

Nenumăratele sale volume, apărute la edituri locale trăind doar în prezent cu nume uşor bizare, vizau valorificarea noilor libertăţi şi libertinaje încă nedefinite, dar şi ineditul şi inevitabilul veleitarism postdecembrist. Volume de interviuri cu personalităţi locale şi naţionale, nu neapărat selectate, au urmat unele după alte, majoritatea nobile în intenţie, dar dureroase în realizare.

Şimăndan nu este o personalitate contondentă. Ocoleşte conflictul, caută compromisul, nefăcând diferenţa – esenţială pentru jurnalistul autentic – dintre ceea ce vrea să afle şi ceea ce intenţionează să-i comunice situaţia sau interlocutorul.

Cu toate acestea, prezent în presa locală din cele mai vechi timpuri, realizarea unui dicţionar al jurnaliştilor arădeni părea la îndemâna lui. Volumul apărut în 2011, din nefericire demonstrează cât e de greu, dacă nu imposibil, să scapi de umbra aceea care ţi-a crescut la miezul zilei şi care te urmăreşte şi dincolo de mormânt.

Dicţionarul jurnaliştilor arădeni, realizat de Emil Şimăndan, contrazice cele mai elementare reguli de realizare ale unui dicţionar, iar ceea ce este şi mai spectaculos, chiar şi pe acelea – absolut aiuritoare – pe care autorul le enunţă ca proprii şi personale în prefaţa lucrării. Ideea colosală, afirmată în prefaţă şi repetată şi pe coperta de la sfârşit, după care în dicţionar intră cei cărora autorul le propune iar ei sunt de acord cu această propunere, des fiinţează implacabil orice umbră de selecţie şi obiectivitate, criterii elementare pentru o abordare competentă, profesionistă în alcătuirea unui dicţionar.

Absenţa criteriului profesional în acest aşa-zis dicţionar este şocantă: cele mai multe intrări – e vorba aici de oameni, nu de noţiuni sau concepte abstracte – sunt de fapt autoportrete, spaţiul alocat – forma primordială de valorizare într-un dicţionar – ţinând nu de autor, ci de narcisismul sau modestia celui în cauză. Acest rezultat suprarealist se datorează modului de operare a lui Şimăndan: cele mai multe articole nu sunt scrise, nici măcar redactate de el, ci de cei în cauză şi în viaţă, rugaţi amical – la telefon sau direct – să-şi trimită curriculumul profesional „autorului”. Textele autobiografice se trezesc aşadar transformate în articole de dicţionar fără cea mai mică intervenţie, fiind conservate cu grijă până şi greşelile de limbaj sau punctuaţie de la „furnizor”.

În urma acestui tratament absolut fabulatoriu dicţionarul nu se mai referă la jurnalişti, ci la entităţi mirobolante şi fantasmagorice, monştri în sensul originar al acestui termen.

În dicţionarul jurnaliştilor arădeni apar nenumărate personaje care n-au semnat în viaţa lor altceva decât facturi, chitanţe şi cecuri. Eventual, rapoarte şi dări de seamă. Faptul că sunt patroni de presă sau lideri de instituţii care împart banii nu-i face jurnalişti, aşa cum colaboratorul activist suferind de logoree şi alte frustrări conexe nu devine jurnalist nici după douăzeci de ani de scrisori către redacţie.

Jurnalistul nu se defineşte prin anii pe care i-a lucrat într-o redacţie sau numărul articolelor publicate, ci prin valoarea profesională a contribuţiilor sale.

Neglijarea acestui adevăr duce la rezultate stupefiante: aflăm din dicţionar că din „tezaurul” jurnalistic arădean, pe lângă Slavici, Schwartz, Bănescu, Doinaş şi alţii, face parte şi Paul Everac. Este adevărat, înainte de a deveni şeful de protocol al Prezidiului Marii Adunări Naţionale în 1956, Everac a fost înregistrator, contabil şi director de filială CEC la Arad. Nu e glumă: semna chitanţe la Arad şi nu articole!

Inversul situaţiei este şi mai deranjant: nu cred că Horia Medeleanu, Onisim Colta, Kett-Groza sau cei pomeniţi mai sus se consideră (s-au considerat?) înainte de toate jurnalişti sau publicişti arădeni, trecând peste faptul că sunt (au fost?) scriitori, artişti sau istorici respectiv critici de artă respectaţi şi dincolo de Arad. Să-i amesteci pe aceştia în şirul interminabil al veleitarilor mărunţi care confundă ziaristica cu bârfa, fiind de părere că textul este un mijloc şi nu un scop în sine, nu este o greşeală, este o gravă vină.

Desigur în zilele noastre avem libertatea cu toţii să ne imaginăm analişti, comentatori şi publicişti, internetul ne oferă această posibilitate, dar nici măcar această invenţie colosală nu reuşeşte să facă dintr-un grafoman infatuat un jurnalist. Nu este posibil să-i pomeneşti împreună pe Ioan T. Morar (nu că ar fi fost jurnalist arădean) cu învăţătorul din Şomoşcheş, Ioan I. Nagy, respectabil în ceea ce face pentru comunitatea în care trăieşte, dar atât de departe de jurnalism ca Şomoşcheşul de Ierusalim.

În lipsa principiilor simple şi clare de organizare dicţionarul se transformă în propria-i parodie. Împărţit, la sugestia unui confrate care întrezărea dezastrul, în trei secţiuni (seniori, jurnalişti postrevoluţionari şi tezaur), nu ţine cont nici măcar de această despărţire, jurnalişti, aflaţi la vârsta grupei mari în 1989, fiind trecuţi, desigur datorită influenţei şi preponderenţei lor mai recente, în categoria seniorilor, în timp ce alţii, unii uşor remarcabili, dar nefiind în simbria nimănui, sunt uitaţi complet la orice secţiune. Să nu-i acorzi nici un rând lui Lucian Valeriu, în timp ce secţiunea „tinerilor postrevoluţionari” colcăie de cititoare de prompter şi slugi de casă, nu ţine de categoria omisiunilor, ci a lipsei fundamentale de onestitate profesională.

Iar dacă despre „tezaurul” simbolizat de mastodontul proletcultist Paul Everac am pomenit, să nu-i uităm nici pe cei pe care Şimăndan îi alintă cu preţiosul termen de seniori, fără să recunoască un lucru elementar: nu se poate vorbi de jurnalism şi jurnalişti în perioada comunistă. La fiţuicile de patru pagini ale partidului jurnalişti i reprezentau contradicţia în termeni, iar dacă erau „descoperiţi”, treceau inevitabil printr-un proces orwellian de învăţare forţată a limbajului de lemn sau erau eliminaţi pur şi simplu. Nu era posibil să funcţionezi într-o astfel de redacţie ca jurnalist în sens tradiţional sau occidental. Iar dacă nu făceau parte din nomenklatura măruntă cu toţii, unii reuşind, cel puţin pentru un timp, să-şi păstreze individualitatea, să rămână oneşti, asta se datora doar în mod excepţional valorii şi propriului merit, ţinând mai mult de funcţionarea redundantă şi aproximativă a supradimensionatului aparat al propagandei totalitare.

Toate aceste „scăpări”, simbolizate prin absenţa lui Mihai Popovici din dicţionar – eh, săracul, cu el era mai greu cât a trăit –, a lui Karoly Oroszhegyi, poate cel mai popular ziarist maghiar arădean din anii 70-80, prin modul în care reuşea să vorbească printre rânduri, îndepărtat fiind vremelnic din redacţie pentru o „neînţelegere” de natură lingvistică, absenţa lui Ioan Alecu, şocat pe viaţă în urma unui alt celebru accident ortografic, sunt însă mărunţişuri pe lângă oroarea perfect firească după cele constatate mai sus, a prezenţei unor nume ignobile, ale unor aşa-zis „seniori”. Aşa încât putem concluziona că jurnaliştii autentici, numărabili!, din acest pseudodicţionar au avut vanitatea ori naivitatea să creadă în bunele intenţii ale autorului şi şi-au aruncat iresponsabil datele personale şi profesionale în această gaură neagră a provincialismului şi amatorismului fără speranţă.

Emil Şimăndan a reuşit o performanţă până la urmă banală pentru orice om care renunţă la criteriul valorii profesionale în abordarea unei teme: să-i jignească pe cei pe care a dorit să-i servească, şi să-i servească pe cei care s-au folosit, se folosesc şi se vor mai folosi de el.

* Emil Şimăndan, Dicţionarul jurnaliştilor arădeni, Editura „Gutenberg Univers”, Arad, 2011