LECTURI PARALELE

Ioan Matiuţ

Irişi, şuviţe şi alte substitute literare*

De câte ori citesc poezie bună simt o firească bucurie care îmi stârneşte creativitarea, dar şi exigenţa faţă de propria-mi scriitură. Când însă îmi cad în mână versuri proaste, aruncate aiurea pe piaţa de carte, fără talent şi discernământ, mă apucă o lehamite şi un sentiment al deşertăciunii care mă îndepărtează o vreme de scris...

Întotdeauna am considerat literatura un sistem piramidal cu bază largă, în care au loc toţi cei care au ceva de spus, iar scriitura lor îndeplineşte măcar o minimă cerinţă, aceea de a fi originală. Ca editor sunt îngăduitor şi chiar îi încurajez pe cei ce publică unele cărţi care au doar valoare sentimentală, cu condiţia ca ele să rămână în patrimoniul acestora, al cercului de prieteni şi al familiei. Atunci însă când subliteratura ajunge în rafturile librăriilor, chestiunea devine serioasă şi trebuie reacţionat. Critica de întâmpinare este instituţia care ar trebui să igienizeze spaţiul literar, însă, din păcate sunt tot mai puţini critici de meserie prin paginile revistelor de cultură. În lipsa acestora, pe ici pe colo, câte un poet sau prozator mai fac recenzii, de cele mai multe ori semnalând apariţia unor cărţi notabile. De cele proaste nu se mai ocupă aproape nimeni, de unde şi tupeul multor veleitari, grafomani care umplu rafturile librăriilor cu „producţia” lor.

Într-o onorabilă librărie din Arad, am găsit cartea Șuviţe şi irişi (Editura „Noul Scrib”, 2014) semnată de Lucia Bibarţ, o persoană cu certificat de „scriitor” de la autointitulata Ligă a Scriitorilor Români (este chiar şefa filialei Arad, a acestei asociaţii care ia, se vede, în deşert calitatea de scriitor). Din această plachetă aflăm şi că autoarea mai are la activ alte trei cărţi pentru copii.

Încă de la început, nu pot să nu remarc stilul amprentat desuet care mă duce cu gândul la poeziile anilor revoluţi. Or, nu poţi să faci performanţă în poezie dacă nu eşti măcar cu lecturile la zi. E ca şi cum ai fi medic şi ai opera cu instrumentarul şi metode improvizate, demult depăşite.

Anacronism şi infantilism stilistic în amestec cu romantism dulceag se pare că formează adeseori reţeta insuccesului practicat de Lucia Bibarţ: „Mi-e primăvara cânt mirat de floare/ În jocul aiuristic de culoare,/ Zăpezi tîrzii pe-nfrigurate câmpuri/ Și paşii mei furaţi, tandru, de vânturi.”

Ne mai putem „desfăta” cu versuri declarative şi con fesiuni delirante pe care le auzi de obicei prin sălile de aşteptare ale tribunalelor sau ale anumitor spitale: „Să-ţi spun ceva?!/ mă prea ameninţi/ c-o neîntâmplată – amâ­nată/ întâmplare!.// Vrei ca în timpii mei/ lipsiţi de poezie/ –când gradele şi oalele/ şi meteosensibilitatea/ mă dau peste cap –,/ să cădem totusi,/ la învoială/ asupra detaliilor/ semnificative/...”

Cu aerul că ne comunică cine ştie ce noutăţi sau idei din profunzimea cugetării sale, autoarea încearcă să ne îmbete cu banalităţi şi abordări aberante, cum sunt cele dintr-un ciclu dedicat cuvintelor: „De unde vin cuvintele?// Din labirintul creierului/ răzbesc raţionale, logice, crude/ reci şi dure, puternice, argumentative/ – împresoară, atacă şi supun –/ cuvintele raţiune.” sau: „Ţâşnesc verticale, din delta infinitei coloane,/ oneste, tăioase, drepte, gata să spargă eternitatea –/ cuvintele justiţiar.”

Mă opresc aici deşi întreaga ei producţie ar putea fi un exemplu despre cum nu se scrie poezie. Nu înainte de a remarca un perfect consens între texte şi ilustraţiile de slabă calitate care o prezintă pe autoare mimând anumite stări sau posturi (imposturi).

Cred că dacă Lucia Bibarţ nu făcea greşeala să editeze această presupusă carte, lipsa talentului său poetic ar fi rămas un secret.

* Lucia Bibarţ, Ș uviţe şi irişi, Editura „Noul Scrib”, 2014, 68 p., 18 lei.