ACCENT LIRIC

Vasile Dan

timpuri crimordiale*

Printre cei mai tineri clasici ai poeziei ro­mâne de astăzi îl prenumăr repede, fără să ezit, pe Ioan Moldovan. El îşi permite, de la Oradea, solitudinea de a sta în spatele unei, deja, opere poetice. O face cu sentimentul celui netulburat ori, mai bine zis, nebruiat de zgomotul şi furia Centrului.

timpuri crimordiale, titlul recentei sale cărţi de poeme noi este mai mult o invenţie lexicală a autorului (mare meşter în domeniu) decît expresia frustă a etichetării vremurilor de astăzi. Desigur o invenţie inspirată nu doar în sine, ci şi în relaţie cu lumea noastră frămîntată (inclusiv literară), graţie disponibilităţii parcă inepuizabile a acestui poet de a se juca cu limba română precum un adevărat prestidigitator al ei. Un adevărat magister ludi al mărgelelor de sticlă în faţa cititorilor lui pe care îi iniţiază într-o artă ocultă. Mai întîi învăţîndu-i limba ei, o limbă nou-nouţă.

La fel ca orice poet autentic, cu personalitate ac­centuată, Ioan Moldovan nu poate fi uşor asociat nici unui grup, grupuscul, di­recţii poetice de astăzi. Deşi, prin formaţia sa clujeană, ar fi facil de plasat în generoasa şi prea permisiva uneori etichetă de „echinoxist”. Prin umor subţire, prin retorica ingenios ludică, prin autopersiflare şi autoironie rădăcinile lui duc spre alte straturi tectonice ale poeziei române, mai vechi sau mai noi. Spre ferestrele spirituale, bunăoară, livreşti, rafinate pînă peste margini, ale magistrului Mihai Ursachi. Sau, de ce nu, chiar spre umorul intempestiv, hîtru şi frust, aproape popular, şi nu doar în expresii neaoşe, al lui Marin Sorescu. Cum Ioan Moldovan infirmă carenţa proverbială, în acest domeniu, al scriitorului ardelean, aş împinge filiaţia lui, fără să exagerez poate prea tare, spre primul ardelean cu geniul limbii române, al inventivităţii lexicale – Ioan Budai Deleanu. Euritmia texturii întregului, eufonia mereu atinsă, aliteraţia inevitabilă, rima interioară, rima împerecheată irepresibilă, cu sfidarea senzaţiei ei de facil, totul pe o disponibilitate funciară spre autopersiflare şi ironie fac din poemul lui Ioan Moldovan o marcă cu adevărat personală: „Nu vom muri toţi într-o zi dar într-o zi toţi vom muri/ E unul dintre bancurile de netoţi/ Pe care din cînd în cînd le recit./ O, Tomaso Albioni, iar s-a ivit o după-amiază a unui cer mai gri/ Decît e blana pe coioţi./ Pe cînd moartea (pardon) îşi vede de treabă, ea fiind o fiinţă de treabă/ Având cordon negru sau centură de aceeaşi culoare (?)/ Muzicală. Gingaşă. Nesimţitoare. Fără mânie şi ură./ Nici nu întreabă, nici nu răspunde sub înşelătorul tuturor soare./ Ce frumuseţe, câtă groază, ce langoare!” (joi de aprilie, p. 15).

Balanţa, mereu în echilibru precar, dintre tropi, dintre mecanica înaintării în poem pe un curs al lui similinarativ, uneori chiar vag biografic, şi disponibilitatea autorului de a-şi submina singur, rînd pe rînd, toate datele realităţii, împing poemul spre autoportrete interioare, abia sugerate, esenţializate: „Uite-uite-i cum deschid capacul pubelei ca şi cum ar pregăti pentru concert/ Un straniu pian plin de gunoaie/ Or, eu n-am treabă, hrănesc porumbei/ Într-o bună zi mă vor primi între ei pe pervaz şi de-acolo în aer/ Într-un zbor direct şi definitiv./ Voi părăsi şi această singură odaie/ Eliberat ca lumea de lenea de-a fi treaz/ Voi cădea direct în duminică – o zi aşezată, o zi cu penajul oliv/ Unde frate poţi fi doar cu nefăcutele/ Deocamdată doar nervii îmi ies din trup cu gheare roşii şi mov/ Mă învârtesc pe loc sătul de grăunţe domestice/ Şi greu de aerul criptografic al Tabelului Marmeladov” (cloşarzii de după-amiază, p.21).

Cînd – ce-i drept rar – poetul îşi refuză spectacolul de artificii lexicale, iar mecanica prozodică e abandonată, poemul lui se arată, în toată adîncimea lui, confesiv, un miez fără coajă: „Fratele meu se insinuează în fiul meu/ Eu sunt o copie bizară a mamei/ Oriunde pot cădea în vis, el deţine toate vârstele noastre/ Mă perpelesc în melancolie, o ţară intimidată de moarte/ Şi nebunia neamului meu de-a face gesturi/ Prin care n-o să mai fiu niciodată liber/ Tot mai ţâcnit, vezi bine, ca porumbeii din balconul vecin/ Ca un alergător prin Tibet purtând deasupra capului o flamură şi/ Rugându-se-ntr-una: `Nu veni şi tu, tristeţe,/ Să te adaugi dezamăgirilor`” (oriunde pot cădea, p. 32).

Căderea în lume, în realitatea prozaică e asumată rareori de poet, dar atunci cînd o face el obţine un spectacol nu al dezgustului, ci doar al unei dezabuzări relaxate: „Ah azi voi deplânge ziua de leafă/ Ore întregi spune-ţi-voi cât îmi eşti de dragă/ Patria mea/ Ah gustul de ghips al zilei şi-al nopţii/ încă-l mai poţi înghiţi/ doar că mă fac a nu şti// Beau apă mă culc la loc merg înainte/ Nu mă mai doare nici unicul dinte/ Sunt teafăr şi foarte cuminte// Pasărea gri mai aduce o-nghiţitură de apă aici în deşert/ Ah azi deplâng şi laud ziua de leafă/ din luna umflată de zodii// din anul domnesc şi inept/ plin de morţi şi-nvieri de elodii” (beau apă, mă culc, p. 106).

Poemul care închide cartea timpuri crimordiale, cu o cheie de unică folosinţă, rezumă cu asupra de măsură întreaga poetică a lui Ioan Moldovan: „O parte pleacă, o parte rămâne. Tătăişele/ N-au rezistat şi apa hranei lor s-a-mbăloşat. Ce-ar fi/ Să mă liniştesc. Nici înduioşarea animalică a inimii, nici/ Graba de peste zi. Mă ţin scai/ De mine însumi: nici victimă, nici călău, nici/ Slugă, nici stăpân. Când unul, când altul m-au întrebat ce e/ Cu mine în ultimul timp. Nu e nimic şi totuşi e/ Poate tocmai asta e: ultimul timp. Şi stricarea gurii, a/ Inimii, a cărnii. Sângele înceţoşat. (marţi spre sâmbătă de august, p.111).

Doar atît mai adaug: tot ce se petrece în poezia lui Ioan Modovan, e vivisecţia, autovivisecţia vreau să spun, sub o oglindă crud de clară: cea a prozodiei lui inconfundabile. O marcă a autorului.

* Ioan Moldovan, timpuri crimordiale, poeme, Editura „Elikon”, 2014, 116 p