logo

Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad.

Redactor-şef fondator: Vasile Dan.

logo

 

PRE-TEXTE

 

Constantin Dehelean

 

Despre liric

 

Să fim înţeleşi, liricul nu este apanajul exclusiv al poeziei. În siajul livresc al termenului, încercăm să ne depărtăm de perimetrul care include fenomene, concepte ori definiţii precum: poetic, poietic, poezie vs. „poezie” (N. Manolescu), lirică, poem, poematic, ş.a. Liricul nu poate fi definit canonic. Şi nici nu poate fi, el însuşi, o definire a poeziei. Imensitatea bibliografică despre „eul liric” ar putea fi o piedică în încercarea noastră de a-l „elibera” din chingile schematismului şi desuetitudinii. „Confiscat” de didactică, renegat de contemporanii noştri ca un anacronism, este înlocuit de mai noul actant liric , ca o încercare de cosmetizare a absenţei liricului, şi de a fugi din literatură pe terenuri ale nimănui. În palmaresul eseiştilor actuali, liricul pare a nu mai fi o „piatră tare”. Literatura (poezia de fapt) parcurge drumul tranzitivităţii şi al experimentalismului (Gheorghe Crăciun, Octavian Soviany), şi despre care vom vorbi mai jos, liricul putând fi cel mult acceptat de aceşti „nomazi” ai drumurilor de cuvinte ca un fapt în sine, şi aceasta, s-ar spune, nu numai în evaluările istoriciste ale literaturii. De la aproape preistoricul „cântec” acompaniat de liră, până la lirica vie a marilor romantici şi simbolişti, fermentul generator de stări poetice (în fapt lirice) este „eul liric”. Lucian Blaga, el însuşi un mare poet liric şi un filosof al poeziei, conchidea că „lirica” rămâne sinonimă cu poezia în general, excluzând însă perimatele „nestemate” romantice şi simboliste ale sincerităţii şi pasiunii. Acesta constată că, pentru vremea lui, „un gând devine liric dacă se spune pe jumătate şi apoi se suspendă”, pentru ca, pe urmă, să intervină „tăcerea” prin recursul la diferitele modalităţi ale elipsei, aceasta fiind una din caracteristicile literaturii „moderne”.

 

„Evaluatorii” literaturii contemporane (postmodernă, tranzitivă, experimentalistă, intelectualistă, noua poezie nouă etc.) nu sunt toţi de acord – nici n-ar putea fi – că liricul mai există, sau nu mai există, că mai este, sau nu mai este viabil, în contextul în care „tăcerea”, pe care o intuieşte genial Blaga, mai poate fi generatoare de impulsuri lirice. Oarecum antagonic, Ion Barbu teoretizează despre „lirism” ca despre un dat „absolut”, acesta fiind pentru poezia modernă „pură direcţie” sau „semn al minţii”, „act clar de narcisism”. Liricului, poetul modernist, contemporan cu Blaga, i se închină, dovedind o hotărâtă predilecţie pentru acesta, ca fiind „o oglindă a lumii purificate”. „Purificarea, spune Ion Barbu, se extrage dintr-un fel de protest nelămurit împotriva propriei personalităţi curente a creatorului”.

 

Liricul, în literatura de la mijlocul secolului XX, devine un desant care intelectualizează sistemul creaţiei artistice, dând literaturii puterea de a regenera în formule noi, puternice. Dispariţia din limbajul „criticii noi” (a nu se suprapune acest termen noii critici ) a termenului de „lirism” (dimpreună cu cei de „lirică” şi de „liric”), concept resimţit ca antinomic celui de „impersonalizare poetică”, credem că este efectul unui uriaş travaliu de limpezire a creatorilor înşişi cu privire la propriul lor eşafodaj al instalării definitive a propriei lor stări în creaţii artistice. Lirismul înţeles inerţial, doar ca o exprimare a stării poetice subiective, personale (ţinând de biografism şi de sentimentele ce-l reflectă), trebuie translat pe domeniul stării poetice/ lirice pur şi simplu. Ambiguitatea definirii lui se suprapune tot mai mult pe pachetul construit de „lucrurile” şi „universul” cotidian. Un „lirism intelectual” (Mallarmé, Valéry, Ion Barbu) rămâne in istorie ca o experienţă preliminară înaintea valului modernist şi postmodernist.

 

Cercetări complexe, sub semnături (Gaston Bachelard, Albert Béguin, Hugo Friedrich, Gilbert Durand, Mircea Eliade, Jean Burgos ş.a.) au aşezat liricul pe o dimensiune vastă atunci când acesta era validat ca termen de interferenţă între lingvistivă şi critică literară, soluţiile de cercetare ale acestuia atingând domenii ale semioticii, semanticii, structuralismului, toate aparţinând secolului XX. La români, cercetarea liricului în literatură s-a făcut în demersuri semnate de Mihail Dragomirescu, Tudor Vianu, Liviu Rusu, Edgar Papu, Nicolae Manolescu, Eugen Simion, Eugen Negrici, Ion Pop, Gheorghe Grigurcu, Marin Mincu, Al. Cistelecan, Mircea Cărtărescu, Gheorghe Crăciun, Radu G. Ţeposu, Alexandru Muşina, Octavian Soviany, Călin Teutişan ş.a.

Gheorghe Crăciun, un maestru al definirii poeticilor contemporane, navigator excelent pe Aisbergul poeziei moderne , parcurge pe pagini întregi drumurile conceptului de „eu liric” (eu poetic, într-un delicat veşmânt metafizic, transcedental „apropriat” de subtilul critic-eseist), începând cu secolul Luminilor (Condillac, La Metrie, J.-J. Rousseau,). Parcurge romantismul cu sublinierile cuvenite (vorbind cu adâncime despre Coleridge, Wordsworth şi Blake), oprindu-se la epoca modernismului incipient (Baudelaire, Lautréamont, Rimbaud, Ezra Pound, Tristan Tzara, Andre Bréton, Fernando Pessoa, T.S. Eliot, Kavafis, Montale, Ungaretti, W.C. Williams şi obiectiviştii americani ai deceniilor `30-`40, Charles Olson, Frank O'Hara, Wallace Stevens ori Odysseas Elitis) şi ajungând în prezentul omnipotent, când apele liricului postmodern se despart între „tranzitivitate”, „poetica intelectuală” şi „experimentalism”. Gh. Crăciun răzbate cu îndrăzneală tărâmul eului liric şi îşi îngăduie reflecţii pertinente despre „descoperirea individualităţii”, cu spaţii şi texte despre individualitate şi limbaj, despre pericolul absolutizării, despre eul liric între metafizică şi ermetism, sau despre obscuritate şi alegorie, ori despre biografie şi intimitate. În cele din urmă criticul, „petrecut” prea repede dintre noi, conchide într-un diapazon deschis pentru cercetări ulterioare: „Toate aceste ipoteze referitoare la dimensiunile eului poetic (liric n.n.) nu tranşează o chestiune, ci deschid o discuţie, ca să fixeze nişte jaloane, fie şi provizorii, posibilei operaţii de descriere tipologică a marilor direcţii ale poeziei moderne... Nu ştiu dacă mai trebuie să adaug că o cercetare asupra individualităţii care să aibă în vedere şi direcţia ludică şi experimentală a poeziei moderne n-avea cum să-şi găsească locul aici”.

Printre primele sarcini pe care şi le-au impus cercetătorii a fost şi aceea a definirii liricului în opera literară, pornind de la „autorul concret”, ca un creator-creuzet real al acesteia, ca personalitate istorică, biografică, ce duce/ a dus o viaţă reală, autonomă, dar dependentă de textul creat. Şi aceasta în deplină sincronizare şi de relevare a cadrului istoric/ social/ religios precum şi al circumstanţelor în care autorul s-a format ca om, dar şi ca artist al cuvântului, precum şi al lumii lui interioare, sau al comportamentului în viaţa de zi cu zi (conformist, inadaptat, singuratic, sociabil etc.).

 

„Eul liric” este un concept care a fost vehiculat în toate sferele creaţiei literare. Cercetările literare şi ale ştiinţei literaturii îi stabilesc propria lui greutate, rece sau metafizică, în paradigma că „ orice comunicare poetică se deosebeşte de cea nepoetică”, şi prin faptul că limbajul celei dintâi este unul afectiv, sau că fondul ideatic al operei literare (mai ales în lirica meditativ-filozofică) nu se constituie din concepte şi idei pure, abstracte, ci din cele subiectivizate prin trăire. În accepţia modernă, opera literară lirică este o expresie a eului, o „vorbire” despre eu. Direct ori indirect, explicit ori implicit, spiritul autorului este prezent în operă. Omul-poet vede în lumea reală ceea ce starea lui sufletească şi gândirea îl determină să vadă. Din această lume el alege şi introduce în poem ceea ce îl reprezintă ca afectivitate şi inteligenţă. Emoţia şi-o transmite fie în mod direct (lirism confesiv), fie printr-un intermediar (lirism „obiectiv”), în care intermediarul este eroul liric sau un alt element al liricii reale, care, devenind simbol, sugerează stări afective şi viziuni subiective). Prin urmare, se fundamentează ideea că liricul e o construcţie în interiorul căreia sălăşluieşte un suflet, că acesta e o afirmare a eului într-o continuă încercare de a se defini pe sine, că eul liric nu este altceva decât vocea autorului, şi că această voce nu e o abstracţie. În acest caz, conceptul de „eu liric” va fi raportat la stări, emoţii, ipostaze.

 

În final, se va putea defini emoţia dominantă a poetului (regret, nostalgie, tristeţe, bucurie etc.), şi să determine ipostazele/ înfăţişările eului liric (eu individual, eu colectiv, eu general etc.), cu trăsăturile lui definitorii, cu relaţiile stabilite între el şi lume/ iubită/ natură etc.

 

Evident, sarcinile pe care le vor rezolva criticii, ori teoreticienii, pe parcursul interpretării operei literare din această perspectivă, vor viza într-o mare măsură noţiunea de „eu liric” ca formă primordială a poemului ideal.

 

Latura cea mai subiectivă a vieţii noastre sufleteşti, cea mai nedespărţită de eul nostru (Liviu Rusu) este, desigur, sentimentul. Acesta este generatorul lirismului. Stări emotive intense, entuziasmul ditirambic, „delirul coribanţilor” (Platon), profunzimi lirice intense (remarcate cu prisosinţă în timp de Batteux, Herder, Goethe, Brunetière, Jean Cassou, Baudelaire, Poe, Verlaine, Gide, Breton, Blanchot, Barthes, Genette, Ponge, ş.a.), vor da liricului, ca expresie absolută a eului, definiri numai în funcţie de sentiment, de frământările prin care trece eul. Acesta este stratul cel mai ascuns al fiinţei noastre. Eul liric este subiectul sentimentului. Resimţindu-şi eul, creatorul literar simte că există, şi că este o parte din existenţa primordială (Husserl). Faţă de natura schimbătoare a trăirilor, mai mult sau mai puţin intense, eul liric reprezintă o permanenţă.

Fără a construi o teorie a acestui concept, socotim liricul o formă de expresivitate literară specifică trăirilor înalte. Oricât de vesele sau triste pot fi întâmplările şi personajele operei literare, natura lirică a acestora nu se poate naşte decât din experienţe reale sau aspiraţii venite din cercuri virtuale, verosimile, niciodată construite pe scheme de arhitecturi canonizate. Cea mai înaltă trăire lirică nu se poate defini în forme reci, lucrate cu o anume îndemânare artistică sau alta. Definirea stării lirice se realizează ca o paralelă cu „o stare a neputinţei de a rămâne închis în tine însuţi” (Emil Cioran). Necesitatea de a se exterioriza, pentru artist, este cu atât mai intensă cu cât lirismul este mai interior, mai profund şi mai concetrat. Simţămintele cele mai profunde (suferinţa şi iubirea) se exteriorizează cu intensitate dacă sunt izvorâte din „fondul cel mai adânc şi mai intim al fiinţei noastre, din centrul substanţial al subiectivităţii”. Scepticul mântuit al celui care îşi şlefuieşte sentimentele prin cuvinte – am numit Poetul care îşi „munceşte” viaţa, sentimentele, în şiruri de cuvinte/ emoţii – ne sugerează o complexă stare de fapt, a liricului, care este de fapt un conglomerat de euforii sentimentale, de răsăriri „din fondul cel mai adânc şi mai intim al fiinţei noastre, din centrul substanţial al subiectivităţii, acesta fiind un fel de zonă de proiecţie şi de radiere”. Implicat în trama unei opere lirice (evident literare) autorul, şi implicit cel care cunoaşte opera (un erudit sau un cititor avizat) cunosc spiritul liric doar atunci când viaţa palpită într-un ritm esenţial şi trăirea devine atât de puternică încât concentrează în aceasta întreg sensul personalităţii care se circumscrie în „ritualul” creaţiei (autor – personaj – cititor). Individualul se ridică în planul universalului. Alchimia creaţiei sublimează realitatea într-o formă atât de expresivă încât experienţele subiective cele mai adânci devin şi cele mai universale, fiindcă prin ele se ajunge până la fondul originar al vieţii. Tocmai de aceea liricul este adevărata interiorizare care duce la universalitate. Vulgarizarea universalităţii duce la preconcepţia că universalitatea, ca formă de complexitate în întindere, ca o arie cu un perimetru fragil, este un tot perfect cognoscibil şi măsurabil, pe când cuprinderea calitativă, bogată, volumetrică şi plină de densităţi care se înterpătrund, nu poate să existe decât nemăsurabil şi incomensurabil. Vulgarizarea sentimentului sublim al liricului neantizează umanul. De aceea, ea vede lirismul ca un fenomen periferic şi inferior, produs al unei inconsistenţe spirituale, în loc să observe că resursele lirice ale subectivităţii indică o prospeţime şi o adâncime lăuntrică dintre cele mai remarcabile.

„Starea lirică – spune Cioran – este o stare aflată dincolo de forme şi sisteme. O fluiditate, o curgere interioară care contopeşte într-un singur elan, ca într-o convergenţă ideală, toate elementele vieţii lăuntrice şi creează un ritm intens şi plin. Faţă de rafinamentul unei culturi anchilozate în forme şi cadre, care maschează totul, lirismul este o expresie barbară. Aici stă de fapt valoarea lui, de a fi barbar, adică de a fi numai sânge, sinceritate şi flăcări.” Înţelegem că arderea şi purificarea interioară, cu rănile acesteia, care nu încetează de a fi numai manifestări exterioare, prin produsul creat (adică literatură), participă „la sâmburele fiinţei noastre”.

Tu, receptor al „caznei lirice”, trăitor în ungherul realităţii periferice şi atotmulţumitoare, descoperi, iată, la un moment dat, că cea mai serioasă experienţă a vieţii este experienţa suferinţei, a sublimului, şi că aceasta te transportă într-un tărâm, într-un mediu, altul, poate cel adevărat , de „existenţă infinit complicată” în care subiectivitatea autorului se rafinează într-un vârtej liric extrem de profund, copleşitor, într-o „regiune extrem de infinit complicată” – cum ar spune acelaşi Cioran – în care subiectivitatea ta se frământă ca într-un vârtej. Transferul de lirism este către cel care ia contact cu lirismul autorului. Lirismul accidental este doar o determinare exterioară, cauzată de necunoaşterea sau de nedefinirea corespondentului interior al eului liric.

Am stăruit asupra „primordialităţii cioraniene” datorită gravei resurecţii a liricului în manifestările lirice contemporane. „Actantul liric”, ca majoritatea valenţelor literare ce se inovează instantaneu, se încăpăţânează a fi un ferm „jucător” în democraţia în permanentă construcţie a eşafodajului pe care „joacă” baletul rafinat al literaturii. Aceasta în ciuda celor care văd iminentă moartea poeziei. A poeziei , pentru că ea este „rostul” spunerii literare. „Extincţia” poeziei este dorită de „combatanţii fără arme” care înlocuiesc liricul cu defularea cotidiană a angoaselor.

Mihai Ursachi spunea nu demult: „poezia nu are şanse de a dispărea, atât timp cât înclinaţia speciei umane către pălăvrăgeală nu va dispărea; această pălăvrăgeală de tipul foaie verde cal albastru va continua să existe şi chiar să placă, pentru că întotdeauna Romi va încerca să-i transmită lui Juli un mesaj cât mai sclipitor, de genul te sărut pe inimă şi care întotdeauna va avea mai mult succes decât simplul hai să facem amor sau te iubesc”. În transparenţa diafană a acestei splendide definiţii, ideea postmodernistă a morţii liricului este o blasfemie, chiar dacă (spune acelaşi Mihai Ursachi): „specia autorilor de graffitti nu va dispărea nici când vom locui pe Marte”. Poetul moldovean (da, moldovean!) crede că, în evul/ eonul următor, şi orice eseu, critică, discurs nu vor fi scrise decât de autorii profunzi care percep actul scrierii ca suferinţă, urmare unei boli grele, sau ca fericire transcendent eterică ori grea ca aurul, suferinţe cutremurătoare sau fericiri sublimate în extazieri spirituale, toate acestea nu vor dispărea în oceanul de imitaţii şi galimatias-uri literare.