CRONICA LITERARĂ

Gheorghe Mocuţa

Plăcerea lecturii/ farmecul scriiturii *

Un remake după Istoria critică

Reacţiile pe care le-a stârnit incitanta Istorie critică a litera­turii române au lăsat să se înţeleagă nu numai nevoia unui asemenea studiu de anvergură, cu formulări îndrăzneţe şi memorabile, neîntâlnite de la Călinescu încoace (e adevărat că limpezimea nu a fost punctual forte al divinului critic) ci şi iminenta revizuire, din mers, a propriei viziuni despre o istorie a literaturii. Dl Manolescu lăsa să se înţeleagă că la o a doua ediţie vor apărea şi alte nume importante ale literatorilor contemporani, că se vor aduce reparaţii şi completări, ceea ce părea neverosimil. Nici un critic important nu a revenit până acum cu o altă ediţie a istoriei sale, revizuită şi adăugită. În ce mă priveşte, eram în stare să pariez că cel mai important critic de azi ne pregăteşte ceva! Chiar dacă, probabil, nu a renunţat la ideea unei noi ediţii a Istoriei critice .

Dacă Istoria critică este rezultatul unei vocaţii a cercetătorului şi opera unei vieţi, Istoria literaturii române pe înţelesul celor care citesc e o altă istorie, un remake după Istoria critică... , creat din reformulări. O altă poveste, demnă de spiritul şi inteligenţa vie a unui critic care n-a îmbătrânit şi nu se lasă copleşit de discursul plicticos al metoaghelor: „Unei consecvenţe complezente, spune el, i-am preferat francheţea opiniei.”

În fond e vorba tot de cinci secole de literatură, reduse la 360 de pagini faţă de cele 1500 de pagini ale Istoriei din 2008, doar că acum avem „une histoire vivante”, (cum sugera Pierre de Boisdeffre) care se adresează mai ales copiilor, tinerilor şi puţinilor specialişti care, nici ei, nu se prea omoară cu cititul. Mai grav e că în această categorie intră chiar dascălii. În fond, criticul nu face decât să provoace demonul adormit al lecturii, să-i ridice pe elevii branşaţi împotriva dascălilor plafonaţi sau pe maturii şi pe bătrânii sincronizaţi împotriva junilor blazaţi. E şi puţin marketing în titlul recentei Istorii... pe înţelesul celor care (mai) citesc . Şi mai sunt nişte idei care-i vin autorului din experienţa culturii franceze cu care convieţuieşte în ultimul timp (numele lui Bernhard Henri Levy apare, familiar, de la prima pagină).

În schimb, insinuarea din succinta prefaţă, intitulată Explicaţie , că nici măcar scriitorii nu se mai citesc între ei, e tot o incitare şi e doar pe jumătate adevărată. Adevăraţii scriitori se citesc între ei şi intră în dialog. În pofida crizei lecturii, atât de des invocată în peisajul de azi, cine ar mai putea face ordine în producţia editorială dacă nu criticii, scriitorii şi revistele literare? În postfaţă, Nicolae Manolescu ne lămureşte clar şi asupra deosebirilor dintre cele două versiuni care provin în fond, din aceeaşi viziune: „Deosebirea (...) nu provine din eliminări, ci din reformulări. În fond, e vorba tot de o „istorie critică”, adică la două mâini, deşi referinţele sunt reduse la esenţial, iar bibliografia e indicată fugar. Opera autorilor nu mai e „descrisă”, ci prezentată sintetic, într-o încercare de „portret”. Tablourile de epocă literară îşi păstrează locul, dar sunt, fireşte, condensate. Cel mai greu mi-a venit să renunţ la citate. Mai cu seamă că multe ilustrau o literatură şi o limbă română din ce în ce mai puţin cunoscute. Selecţia autorilor e, în linii mari, aceeaşi. Câţiva în minus, câţiva în plus. Am ţinut, nu o dată, seama de observaţiile făcute Istoriei critice .” Sunt sigur că cele mai multe bătăi de cap au fost provocate de selecţia scriitorilor contemporani. Îmi amintesc de reacţiile şi nemulţumirile optzeciştilor la Istoria critică . Dintre scriitorii la care s-a renunţat acum i-am depistat pe Adriana Bittel, Andrei Bodiu, Ion Caraion, Ion Chinezu, Dan Laurenţiu iar dintre cei norocoşi pe Vasile Dan, Viorel Padina, Ioan Moldovan.

Dar cum ar putea un istoric literar să mulţumească pe toată lumea? Aici criticul devine tranşant şi îşi asumă selecţia şi judecăţile de valoare. Pentru că, spune el, „literatura se rescrie la fiecare nouă lectură”. După cum îşi recunoaşte cu luciditate greşelile sau contradicţiile. În fond istoria sa ţine cont de tendinţele schimbării şi de fotografiile mişcate ale unor scriitori de ieri sau de azi. Autoironia finală dezvăluie, dincolo de predispoziţia ludică, într-o formulare preluată de la Caragiale, că strategia sa se bazează pe plăcere şi muncă, pe pasiune şi seriozitate: „Eu sunt cârpaci bătrân, eu cos de dragul pingelii, nu al cusăturii”.

Iar metoda sa, de a sta de vorbă cu cărţile şi „nu cu omul din spatele lor” ar putea fi contrazisă de Sainte-Beuve-ieni sau, mai recent de monograful lui T.S. Eliot, Peter Ackroyd care afirmă că „înţelegem mai bine poezia când ştim despre omul care a scris-o.”

Scrisul la două mâini, în două registre şi la două perspective

Sacrificând citatele, analizele şi pitorescul din prima variantă, criticul ajunge la critica de idei. Oricum lunga experienţă a cronicarului lite­rar, devenit istoric, experienţa de dascăl şi intuiţia diplomatului n-ar fi mai nimic fără farmecul portretistului, al colecţionarului de idei, al polemistului care pune în pagină contradicţiile unor opere. O altă trăsătură, capacitatea de sinteză, a deprins-o lucrând la Metamorfozele poeziei , la Arca lui Noe şi la cunoscuta „listă” a lui Manolescu, un proiect de anvergură privind descoperirea canonului literar din Literatura română postbelică. Iar spiritul critic nu adoarme niciodată, „de dragul pingelii, nu al cusăturii”, amendând unele opere intrate în desuetudine, subliniind actualitatea altora şi relevând premierele literare sau superlativele: „primul nostru poet” (Dosoftei), „primul nostru cronicar şi primul nostru scriitor clasic” (Grigore Ureche), „primul roman doric” (romanul Ion ) etc. Acest lucru e posibil pornind de la istoria receptării operelor şi ajungând la propria lectură. Pentru a-l înţelege azi pe Bacovia, trebuie să-i înţelegem destinul sinuos dinainte de război („un diagnostic contradictoriu”) şi să vedem cum îl percep propriii săi contemporani: „În critica românească Nebunia Bacovia este unică. Astăzi când cultul poetului pare definitiv stabilit i s-au consacrat mai multe cărţi decât oricui altcuiva), se petrece contrariul a ceea ce se petrecea în interbelic (la debut, în 1916, a avut două recenzii, ale lui Lovinescu şi Aderca): până şi defectele poeziei devin calităţi şi, încă, interpretate ca rod al unei conştiinţe literare înaintate, deşi faptul că poetul scria, pur şi simplu, din instinct este totuşi evident.”

Probabil că cele mai multe raportări din compendiu sunt la Că­linescu de care se desparte fundamental prin stil şi obiectivitate. Struc­tura critică şi patetismul acestuia sunt total diferite de cea a bricoleurului, a „bătrânului cârpaci”. Dacă George Călinescu tindea spre un roman al literaturii, Nicolae Manolescu face o anchetă în genul policier. Oricum viziunea sa asupra istoriei literare rămâne cea mai complexă chiar dacă nu cea mai elevată. Intuiţiei geniale şi impresio­nismului incorect estetic, el îi opune un mod de diagnosticare corect şi o metodă critică raţională şi inspirată. Scrisul la două mâini, în două registre şi la două perspective îl obsedează şi îi defineşte filosofia scrisului. Admiratorul lui Maiorescu, aplecat constant, spre manifestările esteticului, nu uită să-i taxeze etic pe scriitorii care au făcut concesii sau au acceptat compromisul moral în perioada comunismului: Geo Bogza, Gellu Naum, Al. Paleologu, Eugen Jebeleanu, Nina Cassian, ca să nu mai vorbim de „luptătorii pe frontul ideologic”: Paul Georgescu, Ov. S. Crohmălniceanu, Paul Cornea. Spuneam la început că acest compendiu e şi o „altă” istorie, în sensul că e pe înţelesul celor care citesc şi se iniţiază şi care o pot percepe ca pe un fenomen dinamic, în curs de transformare: „Am greşit nu o dată. M-am contrazis de multe ori. Dar socotesc că am fost de fiecare dată în acord cu sensibilitatea şi cultura mea literară. O lungă experienţă îmi dă oarecare drept la greşeală şi la contrazicere. Cu atât mai mult într-o epocă în care lite­ratura se schimbă rapid, ca şi receptarea ei de către public şi critică. Puneţi-vă în situaţia mea, cronicar literar la 22 de ani, la începutul anilor 1960, când literatura română era cea care era, şi istoric literar la 70, la începutul anilor 2000, când literatura română este cea care este. Cum să fi rămas acelaşi?”

Această istorie e jalonată de bătăliile canonice şi conţine un fir foar­te fin al poveştii literaturiic are începe cu „A fost odată ca niciodată”. Paginile despre clasici şi îndeosebi rândurile despre registrul stilistic eminescian şi despre actualitatea poetului, cele despre Marii moderni (Sadoveanu, Rebreanu, Papadat-Bengescu, Bacovia, Arghezi, Mateiu Caragiale, Pillat, Camil Petrescu, Blaga, Barbu, Holban, M. Blecher, Călinescu) fac deliciul unui discurs analitic al diversităţii şi diferenţei. De la plăcerea lecturii, exersată cu pasiune şi sensibilitate, la plăcerea scriiturii, văzută ca nobil meşteşug şi elevaţie spirituală, nu e decât un pas. Un pas pe care criticul l-a făcut cu atâta convingere şi firesc încât a creat o punte originală între eroii săi preferaţi şi lumea noastră. Printr-un act de provocare a cititorului pierdut, de multe ori, în jungla virtuală a celor care citesc într-un alt alfabet.

* Nicolae Manolescu, Istoria literaturii române pe înţelesul celor care citesc, Editura „Paralela 45”, 2014