logo

Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad.

Redactor-şef fondator: Vasile Dan.

logo

 

ARTE VIZUALE

 

Călin Lucaci

 

„Spaţii şi obiecte pentru nimic”

 

Anul trecut într-o zi de vineri, 14 noiembrie, mă îndreptam grăbit spre Muzeul de Artă Arad pentru a putea vedea, singur, în linişte, expoziţia artistului arădean Laurian Popa. Vernisajul a avut loc în data de 24 octombrie şi a adunat un public numeros, nu doar din Arad ci şi din Timişoara şi alte localităţi apropiate. Cred că a fost una dintre cele mai bune expoziţii de artă din ultimii ani organizată la Arad.

Odată ajuns, o doamnă amabilă mă conduce în spaţiul expoziţional „Ovidiu Maitec” şi aprinde luminile. După extenuanta forfotă cotidiană a oraşului iată-mă, în sfârşit, singur cu pictura lui Laurian. Cele trei săli ce expun lucrările, pictură şi obiect/instalaţie, reuşesc să creeze un spaţiu propriu dramelor lumii contemporane. Cele 29 de pânze şi desene, alături de cele cinci obiecte/instalaţii mă transpun într-o stare de contemplaţie. Deja bine articulat, limbajul picturii demonstrează preocupări mature, iar tehnica impecabila îţi arată imediat că ai în faţă o pictură veritabilă. Nimic nu e gratuit, superfluu, în căutare de senzaţional ci, dimpotrivă, lucrurile sunt atent aşezate. Pictura lui Laurian Popa nu caută, ea relevă. Cred că, pe deplin matură, arta lui Laurian are acum o dimensiune semantică substanţial mai bogată decât în seriile anterioare. Însuşi titlul expoziţiei plasează picturile într-o zonă conceptuală. Spaţii şi obiecte pentru nimic – dincolo de enunţul uşor liric, sau poate voit tradus neadaptat din englezescul for nothing (consecinţă a globalizării), ne arată o preocupare pentru starea de degradare a lumii materiale şi posibila recuperare estetică. Or, asta depăşeşte preocupările pur artistice, dacă prin termenul artistic ne referim strict la explorarea limbajului plastic. Încărcătura semantică nu poate exista în afara obiectului semnificant, cel puţin nu în artele vizuale. De aceea grija pentru formă şi pictură ocupă un loc central în atenţia artistului însă, acest strat vizual nu e decât suportul unor metasemne ce pot fi percepute la o analiză mai atentă a tablourilor. Evident influenţat de experienţa sa din lumea teatrului, Laurian ne duce dincolo de luminile scenei, într-o lume, oh!, pe care o cunosc şi eu atât de bine, în care obiectele dezgolite de emoţii creează noi configuraţii vizuale şi capătă noi valenţe estetice.

Obiectele pictate, inutile fiind sub aspect practic sunt îmbogăţite – asemeni pieselor rare de muzeu, vestigiilor din lumi de mult apuse – cu o încărcătură simbolică şi emoţională aparte. Suntem martorii propriei extincţii, căci tema principală a acestei serii de picturi e decăderea, epuizarea şi dispensarea civilizaţiei materiale. E o contemplare a contemporaneităţii prin ceea ce lasă ea în urmă, rămăşiţele ei, o veritabilă amprentă a civilizaţiei. Reziduuri materiale dar şi culturale se regăsesc aici laolaltă într-o dramă a umanităţii. Tema morţii, deşi rezidă în toate lucrările se distinge cu claritate în două dintre pânzele expuse, Prietenul meu cel mai bun şi Grădina galbenă , în care sunt pictate cranii, unul de animal, iar celălalt uman. Care e raportul nostru cu inevitabilul sfârşit? E una din întrebările care ţi se nasc în minte la contactul cu opera lui Laurian. Însă, mai tulburător decât sfârşitul individual, al propriei noastre fiinţe, e sfârşitul civilizaţiei, sugerat prin imposibilitatea reproducerii, a perpetuării, ce stau sub semnul falusului decapitat din lucrarea Plapuma mortului . Acest simbol antic al fertilităţii, nu doar biologice ci şi culturale, este frânt, incapabil să-şi continue menirea. Lipsa perspectivei, a viitorului, încalcă flagrant aspiraţiile de nemurire ale culturii umane. Căci, ce e cultura umană în lipsa umanităţii care să o poată contempla? Astfel citită lucrarea lui Laurian aduce ceva tulburător în atenţia publicului. Un memento mori mai cuprinzător, al civilizaţiei umane. Acest gând răscolitor nelinişteşte profund, căci de-a lungul istoriei dincolo de individ rămânea moştenirea sa, ereditară şi culturală. Dar acum nu mai e nimic, decât dezolarea. Plapuma mortului poate fi lucrarea emblematică a acestei serii de picturi. E o metaforă a inutilităţii. Evidenta contradicţie ce apare în titlu, între un obiect ce are rostul de a ţine de cald unui organism viu şi relaţia de apartenenţă la posesiunile unui individ mort, ne evocă inconsistenţa valorilor materiale şi imposibilitatea de a transcende dincolo de asta. E poate una dintre cele mai subtile şi puternice imagini ale deşertăciunii lumii valorilor materiale, o lume aflată sub semnul acaparării oricărei valori spirituale prin transformarea ei în marfă. În aceeaşi logică se înscriu şi celelalte pânze, în care apar lucruri personale, dar care în absenta umanului nu mai au nicio însemnătate. Aceste imagini sunt însă valorificate estetic cu succes, obiectele pictate aici căpătând valoare tocmai prin pierderea utilităţii lor practice. Ele devin un obiect al reflecţiei, capătă o dimensiune conceptuală.

La fel pot fi citite şi cele cinci instalaţii care compun obiecte altădată personale. Spre deosebire de imaginile obiectelor din picturi, în instalaţii obiectul este reprodus repetitiv prin copiere (o caracteristică a lumii contemporane) şi turnat într-un material banal, cimentul. Aluzie la grandoarea marilor metropole urbane clădite pe acest material, un veritabil simbol al civilizaţiei materiale umane. Poate că nu întâmplător unele dintre copiile de ciment sunt intenţionat sparte de artist, arătând astfel că materia nu face decât să umple o formă, care n-ar fi putut exista fără aportul gândirii umane. Forma, această relaţie dintre materie şi idee, punctul în care lumea capătă sens şi coerenţă e tema dominantă a celor cinci instalaţii.

Expoziţia lui Laurian este un adevărat tur de forţă pe scena artei româneşti contemporane. Ne arată că resursele culturale de aici, departe de a fi epuizate, nu şi-au atins încă apogeul. Cred că Laurian Popa şi arta sa au un potenţial enorm, şi sunt sigur că viitorul va confirma valoarea ce rezidă în opera lui.