POEZIE
Gilda Vălcan
1.
am început să renunţ uşor la tine,
ne cunoaştem de atîtea secole încît
cînd închizi uşa în urma ta,
te întorci vrabie pe pervazul ferestrei.
nici măcar n-am timp să te aştept,
plec,
pleacă, zic,
şi-mi scutur umărul de cele cîteva pene.
mă ridic să deschid uşa oaspetelui care bate nerăbdător în lemn
(să nu cumva să ne prindă ghinionul din urmă)
intră, aşadar ai sosit.
2.
îmbătrînim împreună fără să ştim,
fiecare în colţul său de lume,
oglindit de alte ziduri, de alte străzi,
aceleaşi în fiecare zi pentru mine,
pentru tălpile îngroşate de mersul în cerc.
nu caut nimic şi, cred,
rar ne mai gîndim unul la altul.
aşa se întîmplă cînd eşti împreună,
te laşi cotropit de vieţile altora,
mai puţin de a ta,
mai puţin de cel ce-şi măsoară paşii după pasul tău,
aşa, inconştient,
ca atunci cînd baţi ritmul aceluiaşi cîntec
împreună cu toţi cei care îl ascultă.
şi, fără să ştim, îmbătrînim împreună
şi ne iubim şi chiar facem cîţiva copii,
uitînd să ne mai privim în adîncul ochilor,
străini,
fiecare în colţul său de lume,
fiecare gîndind în altă tonalitate,
rîzînd din motive diferite la aceleaşi glume,
adormind cu alte gînduri,
iubind în celălalt ceva ce nu există,
plîngînd la filme care vorbesc despre vise pierdute,
dar niciodată regretate.
e linişte în viaţa mea,
şi chiar dacă nu trăiesc cu tine,
îmbătrînesc în fiecare zi
împreună...
3.
locuim în aceeaşi cameră.
închişi. fără ferestre, fără uşi.
prin faţa pereţilor de sticlă
pămîntul îşi plimbă peisajele care se schimbă
la cîteva secole.
acum, în faţa mea stă un arbore care abia se mai vede
căci am umplut amîndoi pereţii cu cuvinte.
nu ne mai vorbim de cîteva veacuri
cărţile noastre se citesc unele pe altele şi se privesc
dintr-o singurătate fără limite.
a dispărut şi copacul după ceva vreme.
dacă am ieşi poate am reuşi să ne privim în ochi şi să rostim,
dar ne e teamă de cioburile care ne pîndesc deja venele
din netedul zidurilor de sticlă.
îmi este dor de vocea ta rostită sub adierea vîntului
căci am încetat să mai vorbim atunci cînd
pereţii au început să arunce cuvintele dintr-o parte în alta
într-un tulburător ecou din care nu mai recunoşteam nimic.
iar acum, acum
ne-am pierdut unul de altul, ne-am uitat unul pe altul.
locuind între aceleaşi ziduri ne-am rătăcit
şi nu găsim cuvintele care să ne aducă înapoi. scriem.
scriem cu sîngele pe care cioburile l-au vărsat pentru noi.
4.
„ceva s-a întîmplat, ceva neaşteptat, ceva
care te-a dezbrăcat acum şi nu altădată
de pielea ta de îndrăgostită.
ceva a ţipat în trupul tău şi inima a renunţat
să mai bată în ritmul cu care ne-a obişnuit.
ancora s-a ridicat şi pluteşti în derivă
pe întinsul ocean. însa nu cauţi malul,
sau? te îndrepţi către alt ţărm,
te-a chemat un alt pămînt pe care
încă nu îl numeşti, nu îl rosteşti
de teamă să nu dispară. te aşteaptă altcineva?”
nu, nu s-a întîmplat nimic,
nu mă aşteaptă nimeni şi n-a mai rămas
nici un cuvînt de rostit.
pielea de îndrăgostită s-a lepădat,
singură a coborît de pe carne şi s-a uscat.
n-a fost hrănită de nici o mîngîiere
şi nici o ploaie n-a învelit-o, nici un cuvînt
nu a îmbrăţişat ridurile adunate şi rănile prost vindecate.
de singurătate, de singurătate, de ecoul
născut în urma chemării sale, de ecoul care a tăcut.
sînt tînără acum, sînt tînără ca la început,
noua mea piele mă îmbracă şi nu se mai îndrăgosteşte,
e egoistă – ca o amantă tînără, ca o fiară neîmblînzită,
însă carnea mea îmbătrîneşte şi oasele,
oasele se fărîmă sub atingerea timpului ascuns
în pîntecul care îl creşte.
îl voi naşte bătrîn, îl voi naşte în cîrje
şi el va admira, ca întotdeauna, doar pielea...
5.
aici s-a sfîrşit,
aici unde pămîntul şi-a închis pleoapa
peste ultimul cuvînt şi a asfinţit.
nimeni n-a tresărit
apusul albastru a început
cu cîteva silabe mai devreme
şi i-a pregătit.
noaptea nu e pustie,
e o lumina vie purtată de cei
ce ne-au însoţit.
nu ne luăm bun rămas,
nu ne privim,
ridicăm povara celuilalt de pe umeri
şi pornim, spate în spate,
pe drumurile care
nu se vor mai întilni
nici măcar în vis.