POEZIE
Lucian Scurtu
AUTOBIOGRAFIE FĂCUTĂ ŢĂNDĂRI
Să faci autostopul pe marginea unui drum judeţean
ca şi cum te-ai afla pe marginea abruptă a propriei
tale singurătăţi
şi dintr-o dată să te trezeşti într-un camion hodorogit
care merge înainte spre propria ta biografie
intră în ea prin acele înserări de tânăr profesor în
tămăşeu
le calcă le striveşte le rupe (în urmă vor rămâne
gesturi tardive
cuvinte rănite măşti decrepite de boală)
inclusiv prin ziua aceea pătată de o lumină înnecăciosă
în care R mi-a spus „o rană aproape necesară
existenţa noastră
apă îngheţată peste care trec înecaţi spre copca
dulce a realităţii
de unde numai oraşul muşcă sigur (poate şi tu?)
şi numai atunci aş putea să trec şi eu cu gândurile
tale în mână
până la ultimul pod suportat de inocenţă „dar aici
firul se rupe
ideea devine neclară ştearsă ca o oglindă retrovizoare în care
te vei recunoaşte mult mai târziu –
camionul mişcă imaginea mult spre prezent lăsând în urmă
biografia făcută ţăndări şi pe mine alergând înnebunit
prin norul de praf strigând „opriţi! opriţi!”
făcând semne disperate cu cămaşa de forţă a iluziei
transpirată şi îmbrăcată pe sufletul gol.
MILA, NEBUNIA, FRICA
Perechea de şoimi încearcă mândră umerii calzi
fineţuri de o clipă pentru dorita libertate interioară
am sărutat leprosul pe gură până la detaliu (ce mari sunt
lacrimile regelui!)
gândul matein îmi acoperă faţa ca un giulgiu pervers înşelător
voi bate cuiele nu în palmele omului ci în copitele ţapului
flăcări identice precum cozile Lolitei luminează coridoarele
gymnaziului şase
„gângania naibii îmi spun vei trăi în curând semnificaţia
accidentului biografic!”
De sub pielea personajului încerc să extrag câteva trăsături
principale
mila nebunia frica lenea bâlbâială didactică –
privesc cu atenţie ondulaţiile acestui cerc pe care îl reprezint
între oameni
prin interiorul lui am văzut-o într-o pauză frumoasă ca o salcie
plângătoare
(atunci nu m-a crezut a schiţat un zâmbet a roşit puţin)
întotdeauna o mână străină de a mea curăţă ca pe o coajă de măr
imaginea de pe oglinda apei
ceea ce va naşte ea voi slăvi eu ceea ce voi slăvi eu va naşte ea.
Umerii mei ciuguliţi până la şolduri zadarnic păzesc lanul cu
bucate.
PLUMB
Şi despre Lucyan Mărturisitorul se spunea că a făcut un „unghi
uşor cu
universul”
Emoţionat de leneşele contrarii care se gudurau incestuos cu elegia
poemul şi versul
Cel alexandrin din căminul încălzit cu aburi nobili din
răsuflare de zeu
Şi îmbogăţit mai târziu cu pământ metale scumpe şi chiar cu
rarul minereu
Scos la lumină în clipe galante cu muncă de grămătic mărunt şi
aproape
slavon
Un fel de mineriadă abătută gingaş de la noul născut până la
mândrul cocon –
Colonizare de îngeri în reverii duplicitare din vremuri mai de
demult
Acum când nu mai îmi place marea s-o privesc mi-e scârbă de
ea şi vreau
doar s-o ascult
Aici, în gymnaziul şase aşezat pe malurile unui râuleţ spre
pusta maghiară
Mă răcesc uşor şi sincer încet şi bun sub lovitura măiastră de
gheară
De porumbel de uliu de femeie inorog şobolan sau pisică
Până ce carnea din jurul osului domnesc se înnegreşte se strică
Doar limita dreaptă ca o riglă renascentistă îmi pune aripi din
haine
vechi şindrilă şi paie
Să pot zbura sub dărnicia şi furia focului din odaie
Să mă căsătoresc cu el în parnasiană stare să bem vinuri noi
din amfore
vechi şi ilustre să se bucure poporul
Care va spune odată „ce bine ne era sub Lucyan Mărturisitorul
Erau grâne uleiuri stofe mirodenii citrice sticlării goblenuri
fructe înmiresmate
Şi toate pe săturate
Pentru că unghiurile lăsate de el cu nebunia erau preacurate”.