logo

Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad.

Redactor-şef fondator: Vasile Dan.

logo

 

RESTITUIRI

 

Lucian-Vasile Szabo

 

 

Sever Bocu – provocări istorice (VIII)

 

Spre Paris, via Kiev

Când se decide să străbată o mare parte din Europa, pentru a ajunge la Paris, unde să pledeze cauza românilor ardeleni şi bănăţeni, Sever Bocu ştie că se afla în pericol. Viaţa lui era în primejdie, aceasta venind din două direcţii. Prima era dată de debandada din fostul Imperiu Ţarist, aflat acum sub controlul bolşevicilor. Străbaterea Ucrainei, aflată intrată sub influenţa Austro-Ungariei, însemna riscul de a fi descoperit şi executat: „Atât eu, cât şi colegul meu de aventură eram condamnaţi la moarte de unguri. Sentinţa noastră, publicată în foaia oficială de la Budapesta, suna aşa că fiecare are dreptul să ne prindă şi să ne aducă vii sau morţi. Pe modesta casă a mamei mele de la Lipova, s-au pus sigilii, confiscată către stat”[1]. Cei doi făceau parte din grupul de ardeleni şi bănăţeni, care declarase război Austro-Ungariei în numele provinciilor lor. Tovarăşul său în această călătorie a fost Octavian Goga. Nu l-a numit, din orgoliu, plătindu-i cu aceeaşi monedă pentru faptul că, anterior, poetul-ziarist „omisese” şi el să menţioneze numele lui Bocu în relatările despre această aventură.

Cei doi vor deveni eroii unui articol de senzaţie, apărut în „The New York Times”. În 3 octombrie 1918, cunoscuta publicaţie americană titra: Romanians liders escape disguise , iar subtitlul îi identifica fără niciun dubiu: Goga end Bocu Reach Paris After Long Tramp as Comon Labores . Este şi un prilej pentru a se vorbi de formarea trupelor de voluntari ardeleni în Armata română[2]. După cum vedem, corespondentul ziarului american reţine în titlu faptul că Goga şi Bocu ar fi evadat deghizaţi din patria muncitorilor bolşevici, realizând un articol într-un ritm vioi, profesionist, senzaţionalul fiind impus de dramatismul trăirilor celor doi. Relatarea începe simplu, la obiect: „Paris, 2 oct. Doi români din Transilvania au sosit astăzi la Paris după o trecere de şase săptămâni plină de aventuri prin Rusia, Suedia şi Anglia. Ei sunt Octavian Goga, faimos poet român, un Gabriele d'Annuzio al Transilvaniei, membru al comitetului Naţional transilvănean, şi Sever (Sver, în original, n.n.) Bocu, editorul ziarului iredentist român Tribuna din Arad”. Este amintit faptul că deghizarea în muncitori umili a fost necesară deoarece cei doi erau condamnaţi la moarte în Austro-Ungaria. Sosirea lor a fost anunţată şi de alte ziare, printre care „La Roumanie”, publicaţie a refugiaţilor români de la Paris. De altfel, gazeta va sublinia că prezenţa lor aici va fi utilă cauzei Transilvaniei [3]. Banatul lui Bocu era, din nou, uitat în aceste consemnări. După cum vedem, articolul din „The New York Times” apărea cu puţin timp înainte de reluarea ofensivei aliate împotriva Puterilor Centrale. Corespondentul de la Paris face pentru publicul american şi o trecere în revistă a situaţiei din teritoriile româneşti şi din apropiere. Astfel, după Pacea de la Buftea/Bucureşti forţele de ocupaţie germane nu au permis soldaţilor români să se întoarcă la casele lor, în teritoriile ocupate. În Basarabia acţionau agenţi germani sub acoperire, plătiţi să facă propagandă împotriva autorităţilor româneşti. În Rusia, situaţia politică era grea, susţinea corespondentul „The New York Times”, deoarece bolşevicii răspândeau în rândul populaţiei ideea că sprijinirea Aliaţilor însemna sprijin pentru reinstalarea la putere a dinastiei ţariste. În aceste condiţii, „Goga şi Bocu insistau pentru intervenţia urgentă a Aliaţilor în vederea contracarării propagate de Germania în Rusia”. Este precizat şi unul din obiectivele celor doi la Paris, adică o acţiune comună pentru cehoslovaci, iugoslavi şi reprezentanţii altor naţiuni oprimate. Mai mult, cereau permisiunea pentru formarea trupelor (legiunilor) româneşti, care să lupte în Franţa, Italia şi pe frontul de la Salonic.

 

Unde sunt limitele?

Sever Bocu va crede că există o tradiţie a ignorării Banatului de către factorii de putere de la Bucureşti. Perioada dificilă din 1919, când Ardealul se reorganiza politic şi administrativ în România Mare, într-un nou context, dominat de entuziasm, nu va fi uitată. Atunci, Timişoara se afla sub ocupaţie străină, iar trupele sârbeşti s-au lăsat cu greu duse, abia în august 1919. Memorialistul precizează: „Cine ştia în Bucureşti unde sunt limitele juste? Cine venea înainte de război prin Becicher ec, prin Doloave, Panciova, Satul Nou sau măcar în Timişoara? La adunarea lui Murgu de pe Câmpia Lugojului au mai fost C. Rosetti, Iepureanu, dar pe urmă cine a mai fost? Geambaşii, care cumpărau cai pentru armata română”[4] Un episod similar se derulase şi în 1887, atunci când s-a încins o polemică dură între publicaţia „Luminatoriul” de la Timişoara şi „Tribuna” din Sibiu. În discuţie era şi trecerea tânărului savant Victor Babeş de la Universitatea din Budapesta la cea din Bucureşti.

În activitatea de la Paris, din a doua parte a anului 1918, dar mai ales pe parcursul anului 1919, în timpul tratativelor energice de pace şi pentru trasarea noilor graniţe, o temă importantă pentru români a fost definirea actului de la 1 decembrie 1918 şi înţelegerea complexităţii lui. Vor exista patrioţi români înfocaţi, cum a fost Traian Vuia, om cu eforturi deosebite în disputele din culisele de la Paris, dar care nu va vorbi de unirea Ardealului cu România, ci de anexare. Ilustrul inventator şi aeronaut bănăţean, impregnat profund de spiritul şi valorile locului, va fi un susţinător al unirii condiţionate, de la stat la stat. Justificându-şi poziţia într-o scrisoare către George Dobrin[5], din 1922, T. Vuia va nota: „Toată Unirea s-a redus la un gest pur teatral, pe care ciocoii din Vechiul Regat l-au primit cu zâmbet şi au zis că suntem naivi că n-au avut nevoie decât de a deschide uşa casei în care noi am intrat de voie”[6]. Soluţia lui Vuia ar fi fost declararea independenţei Ardealului, iar apoi unirea pe poziţii de egalitate.

 

Oameni complecşi, situaţii complexe

În acest context, inventatorul român, care se va întoarce în ţară abia în 1950, pentru a muri la Bucureşti, va avea cuvinte de reproş la adresa unor oameni politici militanţi pentru unire, prezenţi anterior la Paris: „În 1918 am atras atenţia dlor Bocu, Goga şi Lucaciu asupra chestiunei Unirei, le-am spus că Unirei trebuie să-i dăm o bază juridică şi conform dreptului internaţional. Am văzut însă imediat, că mă aflu în prezenţa unor ignoranţi, fără nici o pregătire serioasă”[7]. Evident, cei trei nu erau oameni fără experienţă şi pregătire. Bocu chiar a editat gazete şi lucrări apreciate de participanţii la Conferinţa de Pace. A fost şi foarte activ în cercurile de influenţă. Poziţia lui Traian Vuia va fi amendată şi de Dumitru Tomoni, istoric cu o bună priză la evenimente: „Exagerarea lui Vuia este evidentă, inventatorul şi patriotul bănăţean nu cunoştea dimensiunea reală a situaţiei interne şi internaţionale a Ardealului şi Banatului, la sfârşitul anului 1918 şi nici complexa activitate desfăşurată de Sever Bocu, Octavian Goga şi Vasile Lucaciu pentru realizarea Marii Uniri”[8]. Însă chiar dacă nu s-a realizat, soluţia lui T. Vuia a avut suficienţi aderenţi în epocă, deci nu trebuie minimalizată.

În primăvara anului 1921, atunci când Camil Petrescu va candida pentru un mandat de deputat în Parlamentul României (fără succes) în cercul electoral de la Oraviţa, adversarii din presă vor încerca să speculeze o dispută a acestuia cu Sever Bocu. Este un nou prilej de a vorbi despre bănăţeanul trecut la index până atunci. Va fi reprodus un fragment dintr-un articol din publicaţia „Ţara”, din care vedem că, de fapt, cei doi erau în relaţii bune, fiind subliniat şi caracterul generos al mai vârstnicului ziarist şi om politic: „Ziarului «Lupta» îi e teamă că la Oraviţa dl Sever Bocu şi Camil Petrescu vor candida amândoi deodată. «Lupta» poate să fie liniştită. E drept că din toate părţile, dl Sever Bocu a fost rugat să candideze, dar d-sa a găsit de cuviinţă că e mai necesară acum candidatura dlui Camil Petrescu, şi nu numai că d-sa nu a primit să candideze, dar a stăruit pentru candidatura directorului nostru, pe care o va sprijini personal şi în cerc”[9]. C. Petrescu era director la publicaţia «Ţara», susţinută financiar, la seria a doua, de S. Bocu.

 

„Tribunul turbulent”

Pentru intransigenţa sa, Sever Bocu va fi numit la un moment dat „tribunul turbulent”[10]. Epitetul, ca o acuză, va fi reluat de fiecare dată când va pune problema Banatului ciuntit, când va insista pentru decentralizare. Disputele vor fi cu scântei, căci se va lovi granit cu granit. În 1920 se pregătea guvernul Averescu, în care urma să intre şi bănăţeni. Bocu va refuza, căci nu i se dădeau garanţii că se va relua chestiunea frontierelor Banatului. În anticameră (antişambră, cum scrie el), când va ieşi de la discuţia cu Take Ionescu şi Octavian Goga va da peste un grup de bănăţeni, despre care avea o impresie proastă. Vor primi aceştia posturi. Că nu erau de calitate, vedem din spusele unui înalt funcţionar şi politician, Alexandru Constantinescu. Povesteşte Bocu în pagini de ziar, într-o polemică cu Iosif Nemoianu: „Atunci m-a chemat într-o zi Alexandru Constantinescu, şi după ce mă întrebă dacă m-am dezmeticit, îmi spuse sfidător:

– Să mă laşi în pace cu Bănatul d-tale, la mine când intră un bănăţean pe uşă îl văd pe de departe, ăsta-i de 2 mii de lei pe lună, ăsta de 3 mii!!”[11]

Era un afront din cale afară, însă întemeiat pe practica destul de obişnuită a oamenilor politici şi cu funcţii în stat de a cumpăra conştiinţe sau doar slujbaşi de rând. Pe de altă parte, erau şi sunt destule persoane care să creadă că astfel de sinecuri li se cuvin. Chiar şi în orânduirile democratice... răspunsul lui Bocu aproape că nu contează. Mai important este ce a simţit acest înalt caracter în acel moment: „M-a jignit până la sânge această sfidare aruncată patriei Mocioneştilor, scumpei mele patrii restrânse, mândrului Bănat, dar în fundul conştiinţei mele îmi spuneam tot eu: n-avea oare dreptate?”[12]. În această perioadă, Bocu era văzut ca unul dintre liderii reprezentativi ai Partidului Naţional Român, părăsit la acea dată de Octavian Goga, care credea că rolul PNR în istorie s-a încheiat[13].

 

NOTE

[1] Sever Bocu , Drumuri şi răscruci. Memorii , Editura „Marineasa”, Timişoara, 2005, p. 242.

[2] Articolul poate fi consultat în arhiva „The New York Times”, ziar care a informat relativ detaliat despre confruntările armate din Europa. Interesul era mare şi din cauza faptului că Statele Unite ale Americii intraseră în război, de partea Antantei. O aventură cum era cea trăită de Goga şi Bocu nu putea scăpa corespondentului de la Paris al aceastui cotidian. Tenta senzaţionalistă este evidentă, însă jurnalistul se păstrează în limitele sobrietăţii. Cui adevărat parcurgerea Rusiei în Revoluţie era un subiect demn de interes, mai ales că sursele de acolo erau puţine şi nesigure, căci străinii se refugiaseră mai înainte din calea urgiei.

[3] „La Roumanie”, I, nr. 38, 3 octombrie 1918. Detalii în Florin Salvan, Activitatea lui Octavian Goga în cadrul emigraţiei române din Paris pentru unirea Transilvaniei cu România, „Apulum”, XIII, 1975, pp. 479-493.

[4] Idem , p. 275.

[5] Avocat din Lugoj, fost prefect al judeţului Severin în 1919.

[6] Traian Viua, Scrisori , Editura de Vest, Timişoara, 2000, p. 34.

[7] Idem , p. 35.

[8] Dumitru Tomoni, Traian Vuia, speranţe şi deziluzii în România Mare , în Doru Sinaci şi Emil Arbonie (coord.), Administraţie românească arădeană , Studii şi comunicări din Banat – Crişana (VI), Editura Universităţii „Vasile Goldiş”, Arad, 2010, pp. 182-188.

[9] Camil Petrescu, Publicistică , vol. I, Editura „Minerva”, Bucureşti, 1984, p. p. 503.

[10] Vasile Bogdan, în Sever Bocu, un destin zbuciumat , Editura „Augusta”, 1999, pp. 32-33, va lua în discuţie unele aspecte din relaţia lui Sever Bocu cu Liviu Rebreanu. Rezultă că au fost în relaţii destul de bune. Rebreanu l-ar fi numit pe Bocu, evident în glumă, „viceregele Banatului”.

[11] „Vestul”, X, nr. 2327, 25 august 1939.

[12] Idem.

[13] Alexandru Nicolaescu şi Sorin Radu, The Parliamentary Elite of the Romanian National Party (1919-1926), Studia Universitatis Cibiniensis. Series Historica, issue: IX/ 2012, pp: 211-239.