LECTURI PARALELE

Gheorghe Mocuţa

Un deprimist nou, vechi*

Condiţia omului singur şi a semenilor săi

Îl cunosc pe Ioan Dehelan de peste 30 de ani şi ştiu că scrie poezie cu un anumit respect faţă de tradiţie. L-am aşteptat să apară cu un volum de debut, lucru care s-a întâmplat abia în 2013. Scrie egal cu sine şi constant, poemele lui mai apar din când în când în revistele literare, dar poezia lui nu a evoluat, e meditativ-deprimistă, monotonă şi îndelung supravegheată de ochiul versat al poetului. Poemele sunt parcă şi mai expresive când le recită autorul. Ele par spontane şi rupte parcă din respiraţie. N-am simţit să fie influenţate excesiv de lecturi sau de modă. Se întâmplă ca autorii conservatori să se lase prinşi uneori de cântecul de sirenă al noilor veniţi. Nu ştiu şi nu înţeleg de ce Ioan Dehelean a debutat atât de târziu, dar observ că apariţiile sale sunt adevărate ediţii de lux. Aş fi tentat să spun că în logica autorului intră, aşa e, strategia lucrului bine făcut. Atât de bine făcută e poezia acestui autor „dispărut” încât sintaxa pare bătută în cuie iar gândirea sacrificată pe altarul inutilului şi al efemerului. Și dacă ar fi să aleg o imagine simbolică cu care se identifică aceasta e a „Gânditorului”, a „Necăjitului”, cum spune el, de la Hamangia:

„Omul plânge tăcut/ şi se bucură cu disperare…// Nu e nimic de făcut/ am trăit ce-am trăit/ am pierdut şi-am băut/ restul// Cu voi am dat mâna/ altături de inima voastră/ inima mea a bătut/ de-acum fie, ce-o fi/ sunt mîndru de umerii voştri/ de muzica/ ce-am auzit-o în voi// Nu voi fi trist/ vom asculta iarăşi muzica/ doar ţărmul/ spre care plecăm/ pare un umăr căzut// Nu plângeţi/ deşi gânditorul/ mi se pare un om necăjit// Nimic să nu ne stea-n faţă/ mai ţineţi minte? Spre ţărm!// Cînd totul părea nisip în clepsidră/ noi ne făceam semne cu ochiul,// deşi-i mult de atunci/ n-am băut ce vom bea mîine// căci iarăşi vă spun cu amar/ gânditorul ce-l văd e un om necăjit.”

Avem aici condiţia omului singur şi a semenilor săi inadaptaţi, striviţi parcă de copitele călăreţilor apocalipsei şi a timpului necruţător. E o obsesie care se manifestă chiar şi atunci când poetul dedică o odă acelor de ceasornic, în poemul Ora exactă . De altfel trecerea timpului şi noaptea sunt motivele obsesive ale acestui laborant al cuvântului.

Da, laborantul de la Spitalul judeţean, obişnuit cu experienţele şi cu chimia corpului omenesc şi a limfei a deprins obişnuinţa de a căuta alchimia verbului, departe de isteria istoriei contemporane şi de retorica senzaţionalului. Gânditorul de la Hamangia c'est moi , pare el să ne spună după două mii de ani; puţini poeţi se pot identifica, precum Dehelean, în versurile sale, cu mersul pe loc al omenirii, cu o concepţie mai conservatoare şi mai retro. De aici şi scepticismul originar, nefabricat, al poetului, care emană din poezia sa. Un frison bacovian al stării pe loc îi traversează lirica:

„În rest tu ce mai faci, iubito,/ Stai tot la geamul tău crăpat/ Eu scriu ce au mai scris şi alţii/ Și văd că totu-i neschimbat”…

Iar poemul Pentru cuvînt e arta sa poetică, e concepţia sa despre poezie:

„Se screm grămăticii,/ Cărturarii-n conclav sunt,/ Numai cuvîntul, sărmanul,/ Caută-n robă o haină ascunsă apărătoare.// Ieri am fost astfel, acum cum să fiu/De ce să fiu tot aşa/ mă întreb, se întreabă-n oglindă cuvîntul// De ce să exist/ cînd vremea mea a trecut…”

Vedem că în laboratorul său intim cuvântul e ceea ce e piatra filosofală pentru alchimist şi adevărul pentru filosof. „Oare ce caut?”, spune el în poemul următor, Sertar , dedicat lui Onisim Colta şi, probabil, inspirat de sertarele metafizice ale artistului arădean: „Trag sertarul şi văd:/ ceapă/ nasturi/ foarfeci/ aţe/ pansamente sterile/ reţete/ ace/ căţei de usturoi/ coji de seminţe/ plicuri fără adresă/ cruciuliţe de aluminiu/ chibrituri/ beţişoare/ bile/ fotografii, poze sepia/ mîncate de timp” etc. pentru ca în final să-şi descopere o altă ipostază: „o filă goală îngălbenită de întuneric”, reflex al fiinţei aneantizate într-o lume încremenită.

Soldat disciplinat al poeziei, cititor atent de literatură, el scrie o poezie aparent ermetică, dar limpede, cu mesaje destul de clare spre orizontul iniţiaţilor. Rezervat faţă de cititor, dacă nu chiar indiferent, cum apare şi în volumul de debut, Ţipătul bufniţei din 2013, poetul conturează un univers al nopţii şi al căutării oarbe, un labirint închis. E un lirism grav şi dens care se trage din rostirea încărcată de energii a vechilor ritualuri. Un lirism care nu pare interesat de literatura vieţii cotidiene, de realitatea prozaică sau bufonă, descoperite de generaţia optzeci.

Conştiinţa bună şi conştiinţa rea a omului modern

Simplitatea zicerii şi a căutării îl plasează pe poet în modernitatea conservatoare a spiritului introvertit, dar care e gata să facă implozie în conştiinţa noastră cea mai bună. Pentru că omul modern îşi activează şi conştiinţa cea rea, „la mauvaise conscience”, pe care a convertit-o în formele cunoaşterii. Nu întâmplător Vasile Dan care a asistat la naşterea acestui poet autentic spune că „dacă o ştim căuta bine, ne putem descoperi noi înşine cu adevărat” în ea.

Noaptea, singurătatea, depresia, căutarea cuvântului sunt motivele caracteristice unei fiinţe oscilante, dotată cu memoria eşecului. Din care construieşte structuri ale unui sistem de rezistenţă, asemenea celor care încearcă să elaboreze un ghid de bună folosinţă a detenţiei. Esenţială pentru poet nu e atitudinea de împotrivire şi protest, ci luarea în posesie şi asumarea condiţiei:

„Singurătatea o văd deplină/ atunci când n-ai nici/ o carte la îndemână/ nici un tablou,/ nici măcar o fotografie;// Atunci iarna se apropie mai repede,/ lumina se stinge mai devreme/ şi viscolul bate/ mai tare la geam –// Se-aşează pe tine/ un fel de promoroacă/somnolenţă brună/ şi nu şti cum să/ scapi de ea// Exidios/ gîndul te părăseşte/ şi lasă în urmă/ regerete/ secreţia unei moluşte/ somn şi leşul unui vis ce se scufundă/ lent şi/ colorat.” (Singurătatea o văd deplină )

În această tensiune a căutării când „inima se precipită în piept/ şi mintea o ia razna”, poetul forţează sintaxa în căutarea unei litanii personale în versuri cu rimă în care găsim ecouri din îndureratele strigături ale lui Nichita Stănescu. Alteori lamentaţiile devin delirante şi riscate şi sunt rupte din imaginarul iraţional al suferinţei şi bocetului. Poetul are o anumită dificultate de a ajunge la simplitate atunci când se complică în elucubraţii ermetice: poemul de la pagina 76. Poeziile cu rimă sunt din alt timp, unele chiar anacronice. În schimb, Completările la testamentul sărmanului Francois Villon sunt scrise cu detaşarea ironică a discipolului.

Greu de înseriat acest poet care se substituie – în paranoia lui creatoare – bătrânului Dumnezeu, lui Francois Villon sau Gânditorului de la Hamangia, greu de căutat tâlcul unor propoziţii bizare care se confundă cu silogismele amărăciunii sale:

„Vorbesc uneori cu mine/ ca şi cum aş da bună dimineaţa/ unei himere”; „Căci atît de mult am iubit noaptea,/ lumina/ încît m-a îndrăgit întunericul.”; „Știi ce bestie aş fi putut fi,/ dacă nu-mi întindeai mîna,/ Știi că numai ţie/ îţi pot mulţumi că exist.”; „Eu, care odată cu norii/ îmi îngrop umbra/ şi odată cu soarele o fac să răsară!”

Deprimismul lui Ioan Dehelean e consubstanţial fiinţei.

* Ioan Dehelean, Cercuri pe apă , Editura „Brumar”, 2014