logo

Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad.

Redactor-şef fondator: Vasile Dan.

logo

 

LECTURI PARALELE

 

Andrei Mocuţa

 

Trei povestiri noi de Salinger

 

După patru ani şi jumătate de la moartea scriitorului şi după 51 de ani de la publicarea ultimei sale cărţi (Dulgheri, înălţaţi grinda acoperişului şi Seymour: o prezentare ), publicului cititor îi este răsplătită aşteptarea cu un nou volum de Salinger, intitulat Three early stories .[1] Prima reacţie este una de uimire, cum s-a putut produce acest eveniment editorial ţinând cont de faptul că Salinger a fost foarte strict în ceea ce priveşte condiţiile în care operele sale pot fi lansate pe piaţă? După cum bine se ştie, a specificat foarte clar în testament ca niciuna din scrierile asupra cărora deţine drepturi să fie vreodată publicate în ediţii postume.

Și totuşi minunea s-a produs. Doi editori din Memphis, Tom Graves şi Darrin Devault, au descoperit că drepturile a trei povesiri nu au fost înregistrate de autor, astfel că nu au stat pe gânduri şi le-au cumpărat imediat. Aşa cum putem deduce din titlu, este vorba de trei povestiri timpurii, două din 1940, The Young Folks şi Go See Eddie , şi una din 1944, Once a Week Won´t Kill You . Aceste scrieri dezvăluie un aspect foarte interesant: contrar mitului artistului însingurat pe care l-a dezvoltat şi promovat în jurul său până la sfârşitul vieţii, Salinger a căutat cândva faima şi vizibilitatea. În 1940 el nu era încă autorul celebrului roman De veghe în lanul de secară şi al clasicelor povestiri despre familia Glass. În 1940, Salinger ar fi dat orice să devină un scriitor marcant al publicului cititor american şi, totodată, o sursă care merită să fie citată la marile întruniri literare de peste veacuri. În 1940, la douăzeci şi unu de ani, Salinger abia avea o mână de cititori.

Prima dintre povestiri marchează debutul absolut al lui Salinger, în revista „Story”, în numărul din martie-aprilie, 1940. Narată la persoana a treia, The Young Folks ne prezintă experienţa izolării tinerei Edna Phillip s. Tânăra participă la o petrecere studenţească, unde majoritatea băieţilor sunt atraşi de frumuseţea răpitoare a unei fete aflată mereu în centrul atenţiei, Doris Legget. Aici facem cunoştinţă pentru prima oară cu lexiconul lui Salinger, unde sunt cuprinse toate cuvintele care trădează excesul de eleganţă verbală al vorbitorilor şi tendinţa lor pentru intelectualismul fals şi sofisticărie. Adjectivul care stăruie obsesiv în „Young Folks” este „grand” (tradus în limba română prin: distins, grandios, important, suprem, somptuos, dar în sensul peiorativ).

Salinger va demonstra adevăratul poteţial al acestui lexicon puţin mai târziu, prin vocea lui Holden Caulfield, în De veghe în lanul de secară . Totuşi, în această povestire, scriitorul abia îşi pregăteşte terenul studiind psihologia viitoarelor mult mai închegate personaje adolescentine. Dincolo de debut, Young Folks este o povestire inspirată direct din anii de tinereţe ai autorului, când Salinger a fost o persoană extrem de sociabilă şi nu de puţine ori a dat dovadă de o ospitalitate ieşită din comun, petrecând ore în şir în compania tinerilor şi a interminabilelor discuri de vinil:

„De fiecare dată când voiam să plecăm de la el, Jerry [Salinger] ne spunea: „Mai rămâneţi puţin să mai ascultăm un disc”, fumând ţigară după ţigară, fără să vorbească prea mult, majoritatea timpului doar ascultând. Părea să se simtă de minune cu noi în preajmă şi de multe ori m-am întrebat de ce face asta în mod repetat? Am bănuit într-un târziu că lucrează la o nouă povestire cu adolescenţi, iar noi eram porcuşorii lui de guineea.” [2]

Rămasă cu sechele dintr-o relaţie anterioară cu Barry, un tânăr cu care se vedea în urmă cu un an, Edna îi respinge pe toţi băieţii care încearcă să o abordeze la petrecere, urmând ca aceştia să se prosterneze la picioarele frumoasei Doris. Victimă a propriei logici feminine imposibil de înţeles şi anticipat, singura consolare a Ednei rămâne faptul că standardele sale înalte îi justifică indisponibilitatea în rândul băieţilor.

Criticul Warren French observă că „Young Folks” este „doar o sim­plă schiţă de personaje”. Căutând să „rivalizeze cu povestirile comerciale obiectiv-ironice ale lui John O´Hara şi Ring Lardner” [3], Salinger îşi exersează stilul prin dialoguri între personaje preocupate excesiv de propria persoană şi care, fără să realizeze, îşi dezvăluie astfel personalităţile monotone. Într-o lume sterilă populată cu personaje neînsemnate şi meschine, Edna încearcă să facă parte din „galeria lor selectă” („grand circle”). Excluderea ei din acest cerc o obligă să sfideze lumea şi să o desconsidere, nerealizând că propriul ei dispreţ este lipsit de greutate morală, lucru ce îi accentuează şi mai puternic înstrăinarea.

Pe de altă parte, povestirea conţine şi un aspect care îl va preocupa pe Salinger în scris mult timp de acum înainte: povestea unor idile pierdute. Chiar dacă aparent a înşelat-o pe Edna, Barry stăruie de un an în memoria ei. Băiatul întruchipează un farmec pierdut care, în prezent, lipseşte din viaţa fetei. În ciuda faptului că este un personaj abia schiţat şi nefinisat, Barry este primul dintre multele personaje ale lui Salinger care simbolizează o măreţie trecută şi pierdută. Din această galerie cu adevărat selectă fac parte şi regretaţii Joe Varioni (ucis dintr-o neînţelegere în locul fratelui său), Walt Glass (victimă într-un stupid accident de război), Allie Caulfield (mort prematur de leucemie), raţele din parcul central din De veghe în lanul de secară , şi, cel mai important, sinucigaşul Seymour Glass.

În cea de-a doua povestire din Three early stories , „Go See Eddie”, Helen e atrasă de pompa şi strălucirea înşelătoare a unei lumi artificiale, riscând astfel să se înstrăineze de ea însăşi şi să îşi piardă identitatea. Această povestire defineşte şi anticipează tipul de conflict care va domina intriga romanului De veghe în lanul de secară . Criticul Warren French îi categoriseşte pe participanţi în „sinceri” şi „snobi”, în timp ce Ihab Hassan, în sugestivul său eseu „Un gest donquijotesc fără pereche”, îi deosebeşte prin grupul „outsider-ilor sensibili” şi cel al „parveniţilor îngâmfaţi” [4].

În centrul conflictului din „Go See Eddie” se regăseşte un agent de succes, Bobby, îngrijorat de faptul că sora lui Helen este implicată emoţional într-o idilă cu Phil Stone, un bărbat însurat. Abia întors din Chicago, Bobby încearcă să îşi determine sora să îşi concentreze atenţia asupra actoriei şi să nu se risipească în idile lipsite de perspectivă. Observăm cum obsesia actoriei este reluată neîncetat de către Salinger, probabil din cauză că ea însăşi a rămas pentru autor o idilă eşuată. Bobby insistă ca Helen să îl întâlnească pe Eddie Jackson, un actor pe care îl reprezintă, sperând să îşi găsească în acesta consolarea emoţională.

Helen, însă, se iluzionează în povestea ei amăgitoare de dragoste şi îl consideră pe Phil „o persoană distinsă” (Salinger face uz din nou de adjectivul „grand”), iar relaţia lor „o treabă durabilă”. Bobby nu suportă să îşi vadă sora făcând parte din grupul unor snobi şi, asemenea lui Holden Caulfield, îşi exprimă făţiş ura faţă de tot ceea ce este „grand”. Într-un final, Helen se lasă convinsă să renunţe la Phil şi îşi vede de cariera actoricească. Go See Eddie prevesteşte preocupările viitoare ale lui Salinger pentru inocenţa pierdută sau pe cale de dispariţie.

Ultima povestire şi cea mai scurtă, Once a Week Won´t Kill You , se încadrează tematic în cel de-al doilea tip de proză asupra căreia Salinger şi-a concentrat atenţia la începutul carierei literare: impactul psihologic al războiului şi efectele sale. În această categorie se regăsesc şi The Magic Foxhole , A Boy in France , The Hang of It şi Personal Notes on an Infantryman , povestiri foarte scurte, scrise în aceeaşi perioadă, unele dintre ele de câte o pagină, ale căror finaluri sunt surprinzătoare şi ascund mici lovituri de teatru. Soft-Boiled Sergeant , Last Day of the Last Furlough , This Sandwich Has No Mayonnaise şi proza antologată în Three early stories , Once a Week Won´t Kill You , studiază rupturile pe care războiul le provoacă între indivizi şi familie.

O parte a povestirilor despre război îl pomenesc şi pe Holden Caulfield, care înainte să devină eroul-cult al romanului De veghe în lanul de secară , este soldatul dispărut care nu s-a mai întors la vatră. Puţini cititori ştiu că Holden este primul personaj al lui Salinger care îşi asumă condiţia paradoxală de „absenţă a unei prezenţe” – un individ absent fizic, dispărut, pierdut sau mort, dar care bântuie obsedant vieţile celor care l-au îndrăgit.

Refuzul şi încăpăţânarea lui Salinger de a nu strânge, în timpul vieţii, aceste povestiri timpurii într-un volum se datorează convingerii că ele nu au meritat acest lucru, nici atunci şi cu atât mai puţin mai târziu, când erau deja perimate. Preferinţa lui Salinger de a păstra aceste texte într-un cvasi-anonimat a împiedicat critica să iniţieze o analiză mult mai amplă asupra operei sale, iar multor dintre fanii lui Holden Caulfield le-a furat dreptul de a şti că rădăcinile eroului se întorc în timp cu zece ani înaintea apariţiei lui oficiale pe piaţă.

Pentru fiecare o sută de mii de cititori ai romanului De veghe în lanul de secară există şi câte un cititor al povestirilor „de tinereţe” ale autorului şi este un paradox faptul că scrierile din cea mai publică şi vizibilă perioadă din viaţa lui Salinger sunt şi cele mai puţin cunoscute. Obiectiv vorbind, cele trei povestiri publicate acum, după moartea lui, nu sunt nici eşecuri usturătoare, nici capodopere nerecunoscute, ele conţin un amestec propriu de stiluri, personaje şi nelinişti.

 

NOTE:

[1] J. D. Salinger, Three early stories , edi ț ie ilustrată de Anna Rose Yoken, „The Devault-Graves Agency”, Memphis, 2014, 74 p.

[2] Shirlie Lamothe în Catherine Crawford, Writers on J.D. Salinger and His Work , New York, Thunder 's Mouth Press, 2006, p. 12.

[3] Warren French, J. D. Salinger Revisited , Boston, „Twayne Publisher”s, 1988, p. 19.

[4] Ihab Hassan, „The Rare Quixotic Gesture”, apud Henry Anatole Grunwald, Salinger: A Critical and Personal Portrait , New York, „Harper & Row”, 1962, p. 139.