logo

Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad.

Redactor-şef fondator: Vasile Dan.

logo

 

LECTURI PARALELE

 

Lucia Cuciureanu

 

Situaţiuni, măsline şi poporul ilir*

 

Pentru mine, Ioan Groşan este autorul romanului O sută de ani de zile la Porţile Orientului apărut în patru ediţii, între 1992 şi 2007, carte care a şi obţinut Premiul de proză al USR. Faima lui a început de aici. Deşi volumul de povestiri Caravana cinematografică , nuvela Trenul de noapte şi romanul Un om din Est , traduse în mai multe limbi, sunt la fel de cunoscute. Fără îndoială, Ioan Groşan este unul dintre cei mai valoroşi prozatori pe care îi avem. Volumele lui sunt aşteptate ca pâinea caldă. Noua sa carte* e subintitulată Amintiri şi chiar evocări sunt, care „depun o mărturie despre o anumită atmosferă, un anumit timp şi anumiţi, minunaţi, oameni” (p. 9). Creatori de adevărate spectacole de limbă şi de situaţii, de voie bună. Întâmplările se petrec la Porţile Orientului, unde nu chiar totul este luat à la légère . Cu aceste anecdote, autorul şi-a distrat şi fermecat ani buni amicii şi comesenii. Nu cred că, prin transcriere, poveştile şi-au pierdut puterea de seducţie. Mi se par şi aşa trăsnet, în consecinţă m-au făcut când să râd, când să cad pe gânduri. Am găsit în pagini viaţă, dragoste de oameni, spirit, aventură şi un tâlc, o revelaţie de mare prozator.

Poveştile constituie exerciţii de admiraţie faţă de scriitorii prieteni şi faţă de oamenii simpli, mai ales consăteni maramureşeni. Ioan Buduca este „una dintre cele mai strălucite minţi pe care le-am întâlnit în generaţia noastră […] Iar jerbele minţii lui sunt dublate de o sensibilitate fără cusur şi-o frapantă lipsă de agresivitate, în indiferent ce împrejurare” (p.71). Aflu acum că Ioan Buduca şi-a făcut, timp de trei ani, stagiul didactic la Chişineu-Criş. Cel care l-a adus la „Viaţa studenţească” şi „Amfiteatru” a fost concitadinul său arădean Stelian Moţiu, redactor-şef al celor două reviste, despre care autorul nu se poate abţine să nu scrie „două cuvinte”: „A fost un self-made man , care a pornit de jos şi s-a ridicat prin propriile merite la nişte funcţii destul de însemnate în UASCR-ul din vremurile acelea. Mai mult, dat fiind contextul de-atunci, era – lucru rar! – un activist à visage humain , cum s-ar zice, căruia îi plăcea să citească, îşi aducea din străinătate, din deplasările oficiale, cărţi rare ori interzise la noi – el ne-a pus în mână prima oară Arhipelagul Gulag în ediţia de Seuil; bref , o persoană întru totul pozitivă…” (p.72). Omul curajos care a ţinut spatele atâtor gesturi rebele ale confraţilor. Sub şefia lui, Ana Blandiana a publicat acel grupaj de poeme cu Noi suntem un popor vegetal . În urma vâlvei iscate, „dom'Moţiu a fost trimis pe un post obscur la «Informaţia Bucureştiului»”.

Ion Mureşan este poetul de care îl leagă „genul de prietenie care se încheagă nu numai din idei, năzuinţe, lecturi comune, ci şi din tăceri împărtăşite în comun” (p.81). Poetul căruia i-a înregistrat „şapte vorbe memorabile”, la pescuit în Deltă, pe un frig năprasnic: „Dracu' ne-a adus aici! Mi-i tare frig”. Cuvinte care se potrivesc de minune lui Ion Mureşan, „expert… al bolgiilor şi-al frigului”, poet care „rămâne el însuşi chiar şi în situaţii limită, în versiunea nobilă a lui Ioan Groşan”, notează Cosmin Ciotloş în cronica sa la carte apărută în „România literară” nr.3/ 2015. Lucian Perţa este „omul cu cea mai mare energie vitală” pe care l-a cunoscut, poetul care a exprimat atât de expresiv imaginea singurătăţii absolute: „Stau câteodată singur cuc/ Și cucul zbrrr!...”. Nicolae Breban, maestrul din tinereţe, este romancierul imbatabil care acapara cu „un fastuos spectacol ideatic căruia nimeni nu-i făcea faţă” (p.166). Poezia dramatică a Marianei Marin îi contrazice violent pofta de viaţă. Cineastul Moscu Copel avea „idei năstruşnice care te lăsau bouche bée ” şi mult umor şi satiră în creaţiile sale documentaristice. Consătenii din satul Mogoşeşti, comuna Satulung, sunt oameni hâtri, cu predispoziţie genetică pentru umor, fini şi ironici observatori ai vieţii, dar şi ai lumii interioare. Verişorul Gheorghe, de pildă, este „un fel de Zorba-grecul maramureşan, capabil să savureze frumuseţea unui dezastru” (p.154). Sigur Ioan Buduca are dreptate: „Umorul s-a născut la sat”. Tot aşa cum s-a întâmplat cu veşnicia. Admiraţia pentru „amintirea” lui Alexandru Vlad „Măsline aproape gratis” este atât de mare, încât o transcrie în carte. I se pare „dincolo de umorul negru al întâmplării, emblematic pentru tot ce am trăit şi noi înainte de 1990” (p.118).

Amitiri din comunism are destule şi Ioan Groşan. Joia tineretului, dansul şi muzica din tinereţile pierdute, care-l fac şi astăzi când aude Delilah şi Bicicletele din Belsize , să i se zburlească „absenţa părului în cap”. Filmele nord-coreene, gen Fata cu părul cărunt (pe care l-a văzut, împreună cu Octavian Soviany, singuri în sală, amuzându-se copios, opt zile la rând). Un capitol narează povestea unui tânăr care practica o formă originală de recuperare a erosului, figura, ideile şi metoda lui fiind folosite ca prototip pentru un personaj din romanul Un om din Est . Acest personaj îmi aminteşte de cei doi protagonişti, interpretaţi de Dem Rădulescu şi Sebastian Papaiani, în filmul lui Geo Saizescu Astă seară dansăm în familie . Un alt capitol al „erosului în comunism” povesteşte întâmplarea cu o „troţkistă mexicană înfocată” care, lideră fiind a unei fracţiuni radicale, compusă din şapte persoane, avea de gând, nici mai mult nici mai puţin, decât să declanşeze revoluţia, să preia puterea şi să distrugă astfel capitalismul în Mexic. Ioan Groşan întocmeşte chiar şi un „top senzual la ţară”, în care conduceau detaşat medicul stagiar, inginerii şi profesorii stagiari, în detrimentul activiştilor de partid.

Ca orice umorist veritabil, Ioan Groşan e un autor moralist şi un idealist exemplar. Finalurile poveştilor sunt convertite în aşa fel încât depun mărturie în acest sens. Întâmplarea cu cei doi vecini navetişti seamănă perfect cu o scenă din Cântăreaţa cheală a lui Eugen Ionesco. Din Paraşutistul , autorul deduce că în aşteptarea americanilor „şi şeptelul avea sentimente antisovietice”. Din întâmplarea trăită în motelul Dracula din pasul Tihuţa, observă că „din posteritatea unui personaj literar se mai pot face bani buni”. Iată şi finalul „amintirii” pe marginea înstrăinării clădirii care a găzduit Muzeul Literaturii Române şi a faimoasei terase unde se întâlnea boema scriitorilor din ultimii 25 de ani: „la fel ca ilirii, dispărem, ne scurgem şi noi, încetişor, din viaţa aceasta” (p.173). În acest loc, îmi vine în minte un vers din Doina Ioanid: „Mi-ar plăcea să smulg casa vagon, să-i pun aripi şi să-i plimb pe toţi cu ea”. Cu alte cuvinte, oriunde se va muta „terasa”, Ioan Groşan va fi acolo. Nu întâmplător, ne asigură adesea că ar mai avea multe de povestit. Ba ne ia chiar parteneri în discuţie: „Dar unde voiam să ajung? A, da! Ei bine…”. Cititorii aşteaptă.

 

*Ioan Groşan, Lumea ca literatură. Amintiri, Editura „Polirom”, 2014