POEZIE
Monica Rohan
Refren
E vremea cumsecade
când ne putem încălţa cizmuliţele de cauciuc
fiindcă via îşi flutură miresmele
baierele solidarităţii înghit solitudini
bumbii cocliţi lăstăresc pe mantaua soldatului
E o vreme atât de cum-se-cade
că aproape se pot descifra mesaje deasupra miriştii
ţiuituri eliberate prin retezatele capilare
o hartă luminoasă transpare voios
o hartă a sentimentelor verii
în care speranţele rodesc dau în pârg
şi culegătorii coboară muntele
se adună luminiţele verzi în tuneluri desfundate
Ce timp bun ce vreme propice
lăsarăm în urmă câmpia cu spice
ciorchini poligloţi în vie ne-mbie!
Europa musteşte ca o damigeană cu fructe fermentate
lungul drum iese la suprafaţă
îşi înalţă furnalele care colorează norii
şi suflă acizi în penajul ciocârliilor...
Destrămări
Cuvintele lor îmi crestează inima –
de-acolo va curge doar firicelul de viaţă
ca o infuzie amară
în care prea mult au zăbovit
spaima şi plantele îndoielii,
Dar acum nu-mi mai e frică
voi deşira corpul meu ca pe-o gogoaşă de mătase
părul de aţă o să-l destram,
Ţeasta sub care palpită sâmburele piramidal
e atât de subţire încât pieile lunii
răsfoiesc luminişul cărţii nescrise
acolo e vatra unde nervurile focului alb
au plantat grădini de cuvinte,
Voi desface spinii, frunzele tatuate,
corolele sinucigaşe, amarele rădăcini.
Cuvintele lor cu incizii pedante
separă metalele sângelui meu
eliberează lumina –
un firicel de viaţă
o cărare subţire...
Inima nu se teme
Un diamant negru se apropie
sufletul îmi este lovit de răvăşitoarea lui strălucire,
un glonţ furios
din cărbunele cel mai dur
în păienjenişul minţii şi-a rotit ascuţişurile,
ca un meteorit se îndreaptă spre inima mea
în inimă vrea să intre diamantul cu sabia neagră,
însă voia umbrelor ricoşează scrâşnind
fiindcă palmele Lui ţin petalele inimii mele
mâinile Sale ca o coroană cu spini de foc
stau de strajă.
Se roteşte în jurul inimii un vânător furios
dar ea surâde încrezătoare (netemătoare)...