451 FAHRENHEIT

index

*

Pentru oricine care n-a fost acolo, deci poate să-l creadă pe cuvînt pe autor, lucrurile stau aşa cum le prezintă Răzvan Voncu în Nimic despre expulzări, «Adevărul», 19.05.2015:

„Ediţia 2015 a Turnirului de Poezie a consemnat, pe de-o parte, «detronarea» echipei arădene, câştigătoare de trei ori la rând, cât şi o premieră. În pofida nivelului foarte ridicat al echipei Filialei Arad a USR (în care figu­rau poeţi recunoscuţi, ca Romulus Bucur, Traian Ştef, Andrei Mocuţa, Ioan Matiuţ, Felix Nicolau şi Nicolae Szekely), toţi cei trei finalişti ai turnirului au provenit din Chişinău… Câştigător fiind declarat, de către un juriu critic extrem de exigent, Arcadie Suceveanu”.

*

Un ecou al recentelor schimbări de la ICR, deja celebra conferinţă de presă a noului director al instituţiei, dl. Radu Boroianu, care şi l-a adus alături, ca preşedinte al Consiliului consultativ pe scriitorul Nicolae Breban, poate fi văzut/ citit în textul lui Mircea Vasilescu, Cuvintele «cu p» în cultura română («Adevărul», 17.05.2015):

„Dl Radu Boroianu va avea acum o problemă în plus: fie să ţină cont de opiniile d-lui preşedinte al Consiliu­lui consultativ (căci doar de-aia l-a numit, nu?), fie să facă într-adevăr un plan serios şi aplicat cu privire la activitatea viitoare a ICR. În ambele situaţii, iese prost: răfuielile d-lui academician n-au cum să devină programe şi proiecte instituţionale, iar un plan serios n-are cum ieşi la iveală după ce, la prima ieşire în pu­blic, oameni de cultură cît se poate de respectabili au fost jigniţi şi trataţi cu dispreţ. Nu mai poţi mima seriozitatea instituţională după ce, în prima conferinţă de presă, ai stat lîngă un «preşedinte de onoare» care a luat în tărbacă partea cea mai bună şi mai vie a culturii române din ultimii ani, de la filmul Balanţa al lui Lucian Pintilie încoace (considerat punctul de origine al «mizerabilismului» cultural).

Spusele d-lui academician nu respectă nici Bi­blia, nici Psaltirea, nici altceva. Dar, dincolo de asta, arată neseriozitatea comportamentului instituţional în Ro­mânia. Cum de e posibil aşa ceva? Simplu: pentru că ICR nu mai e o instituţie serioasă şi funcţională şi nici n-are cum să fie. În loc de programe şi proiecte, noua conducere a institutului a pornit la drum cu răfuielile şi obsesiile personale ale unui romancier care a catalogat la grămadă literatura de azi ca fiind «cu p». N-au prea curs valuri de indignare din cauza asta.

În schimb, indignaţii de serviciu de la Antena 3 şi de prin alte locuri s-au apucat să comenteze (fără să aibă habar) prezenţa, într-o expoziţie de la ICR New York, a unei reviste de avangardă (al cărei nume este tot «cu p») scoasă în 13 exemplare de Jules Perahim, Gherasim Luca, Aurel Baranga şi Paul Păun (pe atunci, în 1930, liceeni), pentru care au ajuns la închisoare (alături de Geo Bogza, arestat deja pentru poemul Jurnal de sex). Să ne înţelegem: o provocare a unor artişti (şi cîte nu sînt, în cultura lumii!) care folosesc cuvinte «cu p» în creaţia lor trebuie judecată după criteriile artei. N-are rost să reluăm discuţia despre artă şi pornografie cu diletanţii, la televizor. În schimb, cuvintele «cu p» (şi alte cuvinte grele) rostite în conferinţa de presă a ICR sînt un semn că, în loc de instituţii serioase, promovarea culturii române în lume va avea parte în continuare de toane şi de răfuieli”.

Dîndu-i cuvîntul domnului Breban, iată ce putem citi (Breban, despre Patapievici: „I s-a părut că e un fel de guru al culturii. A înjurat ca o haimana ordinară istoria acestui popor”, «Adevărul», 6.05.2015):

„Patapievici nu era un om prost, din păcate s-a întâmplat cu el ce se întâmplă cu unii care sunt umflaţi excesiv, i s-a părut că este un fel de guru al culturii româneşti. Într-una din primele lui cărţi a înjurat ca o haimana ordinară toată istoria acestui popor în care noi ne-am născut, în care au trăit părinţii şi bunicii noştri. […]

La fel a făcut şi un fost amic de-al meu, unul care promitea să fie filosof şi între timp i s-a stricat căruţa pe drum, Gabriel Liiceanu, care după Revoluţie imediat s-a dus la Paris şi în Le Monde, unde Breban şi-a dat în 1971 demisia contra tiranului [nu ni se spune în ce împrejurări s-a petrecut aceasta, n. n., index ], lucru unic în ţările din Est. […]

„George Soros, din America, acest mare speculant financiar, împreună cu amicii săi din România, Mircea Mihăieş, [Gabriel, n. r.] Liiceanu, [Horia Roman, n. r.] Patapievici şi alţii care consideră că nu mai este nevoie de statul român, că Mihai Eminescu este un cadavru aruncat, că noi, ăştia mai în vârstă, care am creat operă, suntem depăşiţi, că totul este depăşit, Eminescu este depăşit, că Ion Barbu este depăşit, că Iorga este depăşit, că Cantemir [sic. Sau, dacă îl bănuim de un pic de subtilitate, e vorba de o subminare a poziţiei susţinute, pentru ca, la o adică, s-o poată întoarce, n. n., index ] este depăşit şi a început literatura asta de p…ă, de p…ă […], de prostituţie, imaginea asta de mizerabilism”.

Ceea ce explică articolul inflamat al lui Dan Ionescu, Servim cultura şi ţara! («Adevărul», 10.05.2015), în care meritele literare ale scriitorului sînt şterse cu o cîrpă înmuiată în zoaiele pe care, cum s-a văzut, le pune el însuşi la dispoziţie:

„Şi totuşi, cine e acest Nicolae Breban?

Educaţia primită în ultimii ani de comunism are şi ea câteva avantaje. Recunoşti imediat şi fără dubii descendentul culturii naţionalist-comuniste, specia­listul linsului metodic, colaboraţionistul maniacal, îndrăgostit iremediabil de tradiţionalism. El face parte din literaţii altoiţi de găştile din casele de cultură şi care au transformat sintagma «om de cultură» într-o abominabilă marcă a imposturii. E plină România de ei, pentru că se pare că ura şi lipsa de caracter nu îi împiedică să ajungă la vârste memorabile. Producţia lor culturală din anii '80 a schilodit orice vână artistică şi continuă să ne paraziteze şi astăzi. Cine e Nicolae Breban? Unul dintre ei, proaspăt numit în funcţia de preşedinte al Consiliului Consultativ al ICR.

[…]

Ce-l recomandă pe Nicolae Breban la o astfel de funcţie? Biografia, poate? Descendent dintr-o familie cu origini burgheze a fost exclus din şcoală pentru acest lucru în anii '50. Acest fapt nu l-a împiedicat să ajungă în Comitetul Central la sfârşitul anilor '60. Asta ca să ne lămurim cam despre ce e vorba, când vine vorba de morală şi de Nicolae Breban. Ajunge redactor şef la «România literară» şi are câteva conflicte cu partidul după ce îl critică pe Nicolae Ceauşescu. De la asta i se trage o înlăturare din prim planul vieţii publice, dar reuşeşte cumva să se auto-exileze la Paris fără nicio problemă. Nu este împiedicat să publice în continuare în ţară, fapt surprinzător pentru ceea ce se numea un dizident pe acele timpuri. Poate că relaţia sa specială cu generalul de securitate Nicolae Pleşiţă să fi contat pentru un exil parizian, plin de creaţie recunoscută în România, a unui scriitor care se dorea un veritabil opozant comunist”.

*

Titlul editorialului lui Nicolae Manolescu din, «România literară» (nr. 10/ 2015), Greierele şi furnica, induce o dimensiune esopică – oare cine să fie harnica (şi antipatica) furnicuţă?

„N-a fost nevoie să recitesc fabula pentru ca morala ei să mi se pară şi un pic cinică. A fost destul s-o aud evocată într-o emisiune de la televiziune de către, ciudat, un greiere. Nu, nu de către o furnică. Sau cel puţin aşa îmi închipuiam, înainte de a auzi, repetată, morala. După aceea însă, m-am convins că vorbea o furnică, chiar dacă nu una de-adevăratelea, dar care nici măcar nu părea în stare să se dea drept greiere. Îmi era clar că n-are talent de actor. În demagogia lui furnicească, pleda patetic cauza hărniciei furnicilor şi condamna lenea greierilor. Îşi trăda în fond propria cauză, afirmând ritos că greierii trăiesc pe seama furnicilor, de vreme ce cântecul lor nu le aduce bani. Şi se întreba retoric: în ce secol greierii au trăit din munca lor? Culmea este, adăuga greierelefurnică, că greierii au pretenţia neruşinată că furnicile le sunt datoare şi că s-ar cuveni ca un procent de 2% din avuţia furnicilor să le revină lor, greierilor. Şi că artistul nu poate face el însuşi bani, fiindcă el cântă, nu munceşte. Munca adevărată e aceea a furnicilor. Care îşi construiesc singure muşuroiul cu mai multe etaje şi se răsplătesc singure, şi cât se poate de generos, pentru truda lor. E drept că furnicile ascultă cu plăcere cântecul greierilor şi îl recomandă şi altor furnici(pe bani, nu gratis!), dar nu îl consideră muncă adevărată, aşa că nu se simt obligate să cedeze niscai mărunţiş din averea lor, cu sudoare obţinută, pentru nişte fiinţe care nu ştiu decât să cânte”.

*

Răspunsul poate fi aflat repede; unul din motivele demi­siei lui Gabriel Liiceanu din Uniunea Scriitorilor (De ce mi-am dat demisia din Uniunea Scriitorilor, «22», 23.03.2015) ar ţine, după mărturisirea domniei sale, de aleatoriu:

„Şi întâmplarea [s. n., index] face că zilele trecute am căzut peste un material ziaristic din februarie 2013 – autori Cristian Delcea şi Mihai Voinea – din Adevărul care, într-o măsură cel puţin, mi-a satisfăcut vinovata curiozitate. El poartă titlul Kitsch şi impostură în Uniu­nea Scriitorilor. Literatura care-ţi întoarce stomacul pe dos ”.

Miraculoasă întîmplare care face să-ţi cadă sub ochi exact la momentul potrivit un articol fără îndoială comandat (o posibilă dovadă ar fi că e scos periodic la interval de oricine doreşte să mai tragă un şut Uniunii Scriitorilor), şi în care se vede de la o poştă cum incompetenţa se pupă în bot cu reaua voinţă.

Alt motiv ar fi inflaţia de scriitori:

„e ceva rău în faptul că în România există 1 scriitor-membru la 462 de locuitori-cititori ? Deranjează asta pe cineva? Păi deranjează, în măsura în care Uniunea Scriitorilor se edifică astfel pe premise false şi termină prin a deveni ea însăşi o construcţie falsă. N-ar supăra desigur pe nimeni (ba dimpotrivă!), dacă cei 462 de locuitori (de «furnici», ca să preiau la rândul meu mode­lul fabulei invocate recent de preşedintele U.S.R.) n-ar putea trăi fără divinul cântec al scriitorului-greiere: căci ce e mai de preţ pe lume decât «pâinea cerului»? Exceptând însă câteva zeci de scriitori, ceilalţi peste două mii – acest batalion de eterni diletanţi al Uniunii Scriitorilor – nu au cum stârni interesul publicului şi nu-şi pot vinde producţia pe piaţa culturală decât în 50-60 de exemplare, unui public alcătuit din rude, cunoştinţe şi prieteni”.

Să admitem că e mai plauzibil, mai de înţeles. Cu con­diţia asumării responsabilităţii pentru sporirea numărului membrilor cu cel puţin unul:

„Deşi nu am calitatea de critic literar, îmi permit să sugerez că singur ultimul roman, Robi pe Uranus, publicat de dl Ioan Popa, îl recomandă pe autor pentru calitatea de membru al Uniunii Scriitorilor. Sunt pagini în acest volum care ar merita incluse, pentru valoarea lor, în manualele şcolare”.

(Gabriel Liiceanu, din recomandarea pentru primirea în Uniunea Scriitorilor din România, anul 1992, http://ro.wikipedia.org/wiki/Ioan_Popa_%28scriitor%29).

Pentru cei neîncrezători, două mostre, la fel de bune şi pen tru articolul invocat mai sus: http://universulromanesc.ro/observator/maine-joi-20-noiembrie-ora-18-30-scriitorul-ioan-popa-lanseaza-la-romexpo-in-cadrul-targului-de-carte-%E2%80%9Dgaudeamus%E2%80%9D-volumul-%E2%80%9Dregii-romanelor-de-zece-sfanti%E2%80%9D şi http://universulromanesc.ro/observator/scrisoare-catre-lenin. De altfel, cartea lui Dan Alexe, Miros de roşcată amară şi alte povestiri scandaloase, oricînd antologabilă în Kitsch şi impostură…, chiar dacă autorul nu aparţine Uniu­nii, dă seama destul de bine despre gusturile literare ale domnului Liiceanu.

Închidem discuţia cu textul lui Mircea Mihăieş, Apel la raţiune («România literară», nr. 18/ 2015), unde chiar dacă este vorba de altceva, pasajul citat pune punctul pe i în ceea ce priveşte Uniunea Scriitorilor:

„Uniunea Scriitorilor din România e o breaslă scri­ito­ricească – nimic mai mult, dar nici mai puţin. Criteriile de aderare sunt profesionale, şi nu neapărat ierarhice. Prestigiul instituţiei e dat nu de suma individualităţilor care o compun, ci de valoarea iniţiativelor, a proiectelor, a programelor generate de aceasta. Inclusiv de abilitatea managementului USR de a obţine beneficii în favoarea membrilor cotizanţi. Cine visează la o Uniune a Scriitorilor epurată de autori «neconvenabili» nu e decât exponentul unei viziuni reducţioniste, autoritariste, penibil-elitiste. Într-un cuvânt, nazistcomuniste”.

*

De la o vreme, Alex Ştefănescu publică, la început în «România literară», apoi în «Ziarul de duminică», un serial, Lecturi la prima vedere din Eminescu, cel mai probabil dintr-o carte pe care o desface en detail, înainte de a o difuza en gros.

La 165 de ani de la naşterea poetului şi la 126 de ani de la moartea sa, perioadă în care contactul cu opera deja a ajuns să se petreacă în şcoala primară, iar exegeza umple cu uşurinţă o bibliotecă, un astfel de titlu pune în evidenţă fie o profundă (şi descalificantă pentru un critic) ignoranţă în materie de teorie şi istorie literară, fie un orgoliu la fel de nemăsurat (şi nepotrivit). S-ar putea să fie vorba de histrionism, dar autorul nu este şi un actor, ci, mai degrabă un cabotin.

Ceea ce se vede atunci cînd încearcă să-i moralizeze pe alţii – discursul devine cît se poate de neconvingător:

„După ce îi aplaudă pe artişti, oamenii de azi regretă că i-au aplaudat şi, la primul prilej, îşi retrag admiraţia. De obicei, spun: «O fi el mare ca artist, dar ca om e un zero». Dacă ar putea, i-ar şi împuşca pe cei care le sunt superiori. Pe vremuri, în saloon-urile din Vestul Sălbatic al americanilor, exista câte un panou cu un îndemn adresat clienţilor care, încinşi de băutură, scoteau pistoalele şi începeau să împuşte în stânga şi în dreapta: «Nu trageţi în pianist!». Ideea era: împuşca-ţi-vă [aici ar merge un sic, dar s-ar putea ca problema să fie a redacţiei / corecturii, şi nu a autorului] cât vreţi între voi, dar pe pianist lăsaţi-l în pace!” (Nu trageţi în pianist!, «Adevărul», 17.05.2015).

Pentru a mai diminua senzaţia de urechism (Noica i-ar fi zis lăutărism), îi putem recomanda o sursă credibilă a anecdotei de mai sus, cartea lui Joë Hamman, Far West (Bucureşti, EPL, 1966). Ştim că e o lectură mai adecvată copiilor, dar nu ne îndoim că, şcoler conştiincios, o va efectua.

*

O altă trăsătură a criticului este reverenţa obsecvioasă în faţa celor puternici/ bogaţi/ celebri (ordinea epitetelor nu contează). Două exemple (pe lîngă cel de mai sus):

„Ştiu că aproape nimeni nu mă va crede, pentru că s-a creat în timp, printre intelectuali, obişnuinţa vicioasă de a-l defăima şi de a face din el un personaj odios. De ce? În primul rând, pentru că a avut un succes imens la public, cum n-a mai avut niciodată vreun scriitor la noi, ceea ce a provocat o invidie neagră (îl invidia până şi Ceauşescu).

Apoi, pentru că îşi iubea ţara cu un entuziasm sincer, provocând panică în rândurile celor cu sentimente antiromâneşti. Steagul tricolor din camera lui de zi, din reşedinţa de pe strada Dionisie Lupu, era la locul lui acolo, nu făcea parte dintr-o recuzită a demagogiei”. […]

„S-a vorbit cu oroare de lăcomia lui, dar el era lacom numai şi numai ca să aibă ce dărui. Jalnică mi s-a părut întotdeauna declaraţia de bunătate a celor veşnic săraci, incapabili să-i ajute pe alţii. Adrian Păunescu avea întotdeauna cu ce să ajute.

La fel se explică setea lui de putere. Trebuie să ai putere ca să poţi să faci dreptate. El nu plângea pe umărul celui nedreptăţit, ci intervenea fără întârziere în favoarea lui, punând la contribuţie tocmai autoritatea ieşită din comun pe care şi-o câştigase”. (Adrian Păunescu văzut de aproape, «Adevărul», 01.05.2015).

Nu mai comentăm pasajul care începe cu jalnică. Spunem doar că pare greu de crezut că Alex Ştefănescu a tradus cartea lui André Frossard, Dumnezeu există, eu L-am întâlnit; îl putem crede pe autor că s-a întîlnit cu Dumnezeu, dar ecoul acestei întîlniri n-a reuşit să răzbată pînă la traducător…

Din cel de-al doilea fragment aflăm că era de acord cu aberaţia legislativă numită Legea Pruteanu şi că, da, are o bună doză de histrionism:

„De câte ori mă întâlneam cu George Pruteanu, fă­ceam un fel de show-uri în doi (el fiind de fiecare dată protagonistul). Nu era niciodată plictisit sau plictisitor. Pe vremea când cerea, pe bună dreptate, printr-un proiect de lege ca fiecare inscripţie publică din România să fie redactată în română sau să aibă alături şi traducerea ei în română, i se atribuiau, în mod nejustificat, sentimente antimaghiare. Aflându-ne amândoi la o petrecere, i-am propus ca, în replică, să mâncăm gulaş şi să dansăm ceardaş, ceea ce am şi făcut, dezlănţuind o orgie de râs, la care au participat toţi invitaţii.

Gulaşul, gătit pe loc de gazde, a ieşit prea ardeiat, astfel încât după ce l-am mâncat ne-au dat lacrimile şi am început să răsuflăm ca după urcarea pe jos a zece etaje. În schimb, ceardaşul ne-a ieşit foarte bine. În interpretarea noastră semăna, este adevărat, mai mult cu ciuleandra, dar noi l-am declarat ceardaş şi am avut succes”. (Cu George Pruteanu la teatru, «Adevărul», 10.05.2015).