CRONICA LITERARĂ

Romulus Bucur

Arta războiului, ediţia feminină*

Cît apropie/ îndepărtează un punct două cuvinte? Cu alte cuvinte, e vorba, în titlul acestei cărţi*, de o echivalare a termenilor, prin juxtapunere, sau de o anumită independenţă a lor, ca părţi ale unei enumerări? Cele două secvenţe, prin titlurile lor, parţial internaţionalizate, BOSNIA BIN ICH. Patria mea mâncată de molii şi PARTAJ, MON AMOUR, nu ne răspund nici ele la întrebare, ceea ce, presupunem, face parte din proiectul cărţii. O carte scrisă cumva cu program, un rezultat al întîlnirii fericite dintre cercetarea academică şi poveştile unui loc, poveşti în spatele cărora, mai mult ca oricînd, se află fiinţe umane, femei care au trecut prin experienţe dure, traumatizante.

De la bun început sîntem preveniţi: „partajul e un război de destrămare./ al fostei Iugoslavii şi al fostei femei din mine”. Nu ştim cui îi aparţine vocea care se aude în poem, şi acest lucru de asemenea cred că ţine de ambiguitatea pe care se construieşte volumul, o ambiguitate care vorbeşte de fapt despre condiţia femeii ca om, în împrejurări normale şi în împrejurări extraordinare.

Procedeul principal pare a fi o focalizare a unei ex­perienţe pentru a evidenţia alta, punîndu-le într-o relaţie de echivalenţă: „pe atunci gavrilo princip era un erou/ apoi/ a obosit/ şi-au făcut din el un ucigaş fanatic// cum se întâmplă cu fiecare dintre noi/ după o despărţire”. Ex­plicitînd, ucigaşul arhiducelui Franz Ferdinand, cel ce a furnizat pretextul izbucnirii primului război mondial, devine, din personaj istoric, simbol domestic. De la reaşezarea hărţii Europei, prin separări şi unificări de teritorii, ajungem la reaşezarea vieţii personale, cu tot ce implică aceasta.

Notaţiile sînt dinadins lipsite de li­rism, de patetism, de expresie directă a emoţiei, tocmai pentru a genera, prin contrast, o emoţie mai puternică: „ai casca la tine?/ pentru partaj ai nevoie de cască, cotiere şi genunchiere/ îţi poţi face brusc/ din orice obiect de uz intim un scut/ începi să te aperi fiindcă în­cepi să ataci/ să nu vii aici fără cască”, alternînd cu secvenţe lirice care devin mai puternice prin contrast: „cuvintele pe care nu mi le spui/ mă strivesc/ sunt un scafandru ce îşi târăşte/ mereu în spinare// înecul// în adâncul mării/ ca şi pe ţărm// mereu acolo apăsându-mi umerii/ cuvintele pe care nu mi le spui”.

Notaţiile despre care am vorbit nu sînt lăsate ca atare – li se construieşte un sens, acela al istoriei, al unei istorii care funcţionează ca un mecanism orb, care malaxează destine ale indivizilor, ale categoriilor sociale, etnice, re­ligioase, sexuale, ale comunităţilor mai mic, cum ar fi familia, sau mai mari, cum ar fi cele naţionale: „unele camere au un miros puternic/ de mucegai/ un miros stătut/ care îţi intră repede pe sub piele/ şi îţi rămâne în păr/ devii captiv de îndată ce ai ajuns aici/ sunt camerele neaerisite ale istoriei/ o ţară cu graniţele blocate/ suntem cei mai ospitalieri din europa/ nimeni nu a mai deschis geamul aici/ de zeci de ani” sau, în ideea relaţiei cu Europa, a unui exotism de tip postcolonial, a imaginii muzeului/ parcului tematic: „suntem nişte vampiri./ stoarcem tot ce putem din dezastrele noastre./ voi ne premiaţi şi ne mângâiaţi pe cap/ noi stoarcem şi stoarcem de douăzeci de ani/ de două sute de ani/ suntem un fel de muzeu în aer liber/ un muzeu al dezastrelor/ voi sunteţi ghizii”.

Găsim poveşti de viaţă, ca în Amira, Bjanka, Senada, sau, mai condensat, în „ajută-mă să mă ridic, cu formulări de un patetism sfîşietor: „iertaţi-mă, dar aici e tribunalul uitării de la Haga/ ei muţi şi noi surzi”, din cînd în cînd intersectate cu propria istorie personală, căreia îi împrumută detalii, cu semnificaţiile asociate acestora în contextul originar: „în plânsul nostru cineva/ parcă descojeşte o portocală/ am început să dormim în paturi separate/ ne-am separat somnurile/ am angajat un fel de bandă de recuperatori/ ca să ne strângă fragmente de organe din organele celuilalt// acum trebuie să o luăm/ în sfârşit pe cont propriu”.

Secţiunea a doua a cărţii pune şi repune în discuţie statutul poeziei; autopsia unei relaţii, convingătoare de altfel ca poem, se încheie cu „nu e poezie. sunt discuţii pe facebook/”; lungile citate din Codul civil, ostentativ apoetice, nu au altă menire.

Centrul de greutate al acestei secvenţe, concentrat simbolic în cuvîntul partaj, e retrospectiva tristă, lucidă, a unei istorii personale, cumva obiectivate prin întoarcerea la interferenţa dintre istoria „mare” şi cea „mică”: „când pui mâna uşor pe pernă/ şi e doar jumătate de pernă/ corpul îţi e pe jumătate în afara plapumei/ mâna rămâne în aer/ mângâie ceea ce nu poate fi mângâiat/ când vecinul tău croat s‑a trezit în acea dimineaţă/ te-a privit în ochi şi a apăsat pe trăgaci/ şi ţara asta a rămas pe jumătate dezvelită/ ca după partaj”.

O carte despre limitele mereu mişcătoare ale poeziei, despre fragila graniţă dintre literatură şi viaţă.

*Miruna Vlada, Bosnia. Partaj, „Cartea Românească”, Bucureşti, 2014.