logo

Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad.

Redactor-şef fondator: Vasile Dan.

logo

 

CRONICA LITERARĂ

 

Gheorghe Mocuţa

 

Vocalizele lui Gheorghe Schwartz*

 

logoPovestitorul-iluzionist

Noul volum al lui Gheorghe Schwartz, – după definitivarea proiectului Cei O Sută, după publicarea celor 11 volume ce alcătuiesc o istorie alternativă a omenirii, – se numeşte Enigmele infinite. Vocalize. Sunt firimituri căzute de la masa de lucru a unui important scriitor contemporan. Un prozator care sfidează orice limită atunci când e vorba de puterea imaginaţiei:

„La fel ca un instrumentist obligat la sute de ore de game spre a putea rămâne în formă, la fel ca un sportiv obligat la sute de ore de antrenament pentru a putea spera la un randament adecvat în competiţie, la fel şi scriitorul de pune ore multe de exerciţii înainte de a plonja în marele roman. (…) La fel şi scriitorul ar trebui să facă vocalize.”

Cartea vocalizelor „în Do Major” cuprinde 199 de „enigme veşnice, vieţi, sinucideri, supravieţuiri şi, în pri mul rând întrebări repetate cărora li se tot caută răspunsul. ” Pentru un scriitor atât de complex care cunoaşte toate mecanismele scriiturii paradoxale si enigmele, parabolele şi ficţiunea sunt principalele atuuri cu care îl copleşeşte pe cititor. Printr-o tehnică numai de el ştiută, prozatorul opune un creator care (simulează că) nu ştie aproape nimic, unui cititor care află totul. E un enciclopedism ascuns, bine dozat, în formula acestei proze hibride, cum a numit-o chiar autorul. Un cercetător al operei lui Gheorghe Schwartz, George Morărel încearcă o încadrare în epocă a scriiturii şi esteticii prozatorului arădean, care prin viziunea sa ar anunţa „era wikipedismului, adică ieşirea din realitate şi intrarea în Wikipedia” (George Morărel, Cei O Sută de Gheorghe Schwartz, Amurg de postmodernism, Editura „Tipo Moldova”, 2014)

Nu întâmplător, de la o vreme, pasionatul şahist şi colecţionarul de pipe a descoperit Facebook-ul unde îşi lansează săptămânal pastila de proză. După cum, nu întâmplător, primul text sau prima vocaliză începe cu moartea lui Julius Zimberlan, un infarct survenit în timp ce încerca să descopere, să identifice un obiect din raftul bibliotecii sale. Autorul se joacă cu moartea dar ştie că ea face parte din marile enigme ca şi multe din faptele noastre proiectate, cum spune autorul, „în sferele infinite şi nelimitate de timp”. După cum ştie să haşureze aspectul de realitate implacabilă a morţii. Contrar unui detectiv care rezolvă misterul, creatorul potenţează enigmele asemenea poetului care, în numele cunoaşterii, nu striveşte „corola de minuni a lumii”. Evident că toate piesele acestui imens puzzle ce alcătuiesc un întreg fragil, sunt vocalizele unui virtuoz al prozei scurte şi foarte scurte, a poveştii şi romanului. Prin câteva gesturi şi obiceiuri ale eroului său (defectele sunt întotdeauna mai intersante decât calităţile) dar şi printr-o experienţă în care îşi proiectează propriile eşecuri, Julius Zimberlan este un alter ego al Autorului. Un autor care nu renunţă la jocul borghesian (biblioteca e una din motivele sale preferate, în bibliotecă se petrece şi infarctul) al interferenţelor prin care în acest volum îşi dau întâlnire personaje din cărţile de povestiri anterioare: Gogh, Finch, Poyy, Poolo, Dan Adam ş.a. Tema trecerii e tratată metaforic şi ludic într-o proză scurtă şi şlefuită în care redescoperim rafinamentul unei imaginaţii debordante:

„După ce-şi dădu duhul, Julius Zimberlan porni pe marea veşnică spre rai. Pe drum, însă, fu atacat de piraţii lui Finch. Superiori numericeşte şi dispunând de o tehnică de luptă mult mai modernă, piraţii lui Finch câştigară şi această luptă nedreaptă.

Dar Finch constată că nu are ce face cu Julius: nu-l putea nici omorî, întrucât Julius nu mai era viu, şi nici nu-l putea folosi în vreun scop anume, pentru acelaşi motiv. Însă nici mort nu era Julius, fiindcă nu ajunsese nici în rai şi nici în iad. Neavând ce face cu el, Finch îl aruncă înapoi în mare.

– Cititorule, îl poţi întâlni pe Julius Zimberlan în fiecare zi de 29 aprilie, îl vei cedea hoinărind prin străzile pustii ale marilor porturi sau şezând la o masă retrasă a vreunei taverne. Trage-ţi un scaun lângă el şi oferă-i ceva de băut! Dar nu-i vorbi! În felul acesta îl ajuţi să moară. Poate va reuşi. Poate…” (O moarte ratată)

Psiholog al comportamentului şi al manipulării colective, Gheorghe Schwartz trece pe curat teorii mai vechi şi mai noi pentru a le încerca rezistenţa prin personajele sale. Aşa se întâmplă în anecdota a doua, Încă o enigmă, unde, de la primele propoziţii aflăm totul, într-o transparenţă totală, aflăm cine pe cine manipulează. Apoi se naşte o întrebare care la rândul ei perpetuează paradoxul şi excepţiile de la regulă. Şi astfel, printr-o strategie a verbului şi a povestitorului-iluzionist, cititorul e atras în vârtejul enigmelor istoriei, fără a mai fi eliberat. Sau se eliberază singur, urmând sfatul povestitorului care i se adresează discret, cum am văzut mai sus:

„ – Cititorule, îl poţi întâlni pe Julius Zimberlan în fiecare zi …”

„De consumat cu linguriţa…”

Micropovestirile au aşadar caracter anecdotic sau moral într-un sens foarte actual, postmodern. Autorul renunţă la limbajul aforistic, atât de uzat al moralei clasice pentru a reinventa acele mici fabule pentru uzul cititorului contemporan. Fie că sunt firimituri care cad de la masa romancierului, fie că sunt perle dintr-un lung şirag de exerciţii de stil, aceste micropovestiri incitante care nu depăşesc o pagină se adresează fără îndoială cititorului grăbit al secolului XXI cu viaţa lui fragmentară, integrată într-un puzzle imens, cu alergarea şi stresul de fiecare zi a individului atins sau nu de maladiile spiritului. Cu individualismul, alienarea, cu micile sau marile aventuri, cu temele şi motivele mereu reluate ale secolului din urmă care şi-a lăsat amprenta asupra gândirii şi mentalităţilor. Cităm câteva titluri exemplare, incitante: „Vis, realitate, vis”, „Problema câinilor”, „Sinucigaşul”, „O moarte ratată”, „Statuia”, „Confuzia”, „Cât valorează Ordinul Sfântul Gheorghe cu spade?”, „Telefoanele”, „Marele tâmpit”, „Paradisul Lemonia”, „Viitorul nu-i decât o ipoteză, prezentul este sigur”, „Cele două morţi ale lui Julius Zimberlan”, „De ce se spânzură oamenii?”, „Alba-neagra” etc.

Dacă întreaga proză a lui Gheorghe Schwartz e profund anti-biografică, e ficţiune pură sau ficţiune inspirată din istoria neoficială, din culisele istoriei, găsim aici multe din obsesiile şi ticurile individului real, ale lui Gyuri, dacă preferaţi, ale celui mai pitoresc scriitor arădean, colecţionar de pipe şi de destine, amator al jocului de şah şi de romane poliţiste. Intrăm prin ciudatele sale personaje în intimitatea, modul de a gândi, reflexele şi comportamentul unui scriitor sclipitor, a cărui biografie ne scapă ca argintul viu. Un scriitor care atunci când nu are planuri mari, face vocalize şi scrie mereu. Aş adăuga, în spiritul umorului său, pentru că Gheorghe Schwartz scrie chiar şi atunci când nu scrie, atât de mult iubeşte linia, urma pe care o lasă şi veghea la masa de scris. Dorinţa de a lăsa o urmă. E un caz „patologic” al luptei cu boala, plictisul şi uitarea. De unde şi îndemnul terapeutic, „de consumat cu linguriţa”. Multe din situaţiile şi personajele prozatorului împrumută ceva din absurdul primitiv al lui Urmuz sau Daniil Harms, pe care îi asezonează cu enigmele din romanul poliţist şi cu labirintul parcurs în stil kafkian. Jocurile de cuvinte şi calamburul concurează cu o întreagă reţea a onomasticii caricaturale: Samy Demian, Maria Pornbol, Pusy Smolek, Ivan Ivanovici Ivanov, Haralambie Lampi, Gioni Durmon, Schwlrn van Rtsjr etc. Simpla alăturare a două nume stârneşte suspiciunea. Nu mai vorbim de „enervanta jovialitate” a unor personaje şi de umorul contagios al registrului oral. Întâmplări şi personaje aparent dezlânate sunt legate de firul care ne conduce la un tâlc sau la subminarea acestuia.

Sărind de la o povestire la alta, cititorul va descoperi prin lectură, cum se exprima un alt mare amator de povestiri, Dino Buzzati, „o structură scurtă şi sprintenă care nu-i lasă (cititorului) timpul să se plictisească. Volumul începe echivoc, cu moartea personajului principal Julius Zimberlan, un personaj care traversează cele mai multe povestiri şi se metamorfozează în nenumărate măşti, chipuri sau identităţi. El este nu doar personajul numeroaselor farse şi situaţii, ci chiar scriitorul bătrân şi senil care preferă să stea acasă în fotoliu şi să scrie, în loc să iasă la plimbare în oraş cu nepoata sa. Chiar dacă e conştient că nu mai are decât vreo şaizeci de cititori.

Sarcasmul şi absurditatea cârcotaşă a lumii noastre

Julius Zimberlan care în copilărie a fost declarat autist este, după caz, profesor, dr., inginer, academician, violonist, plagiator, aspirant la privarea de libertate şi celebru critic literar. Într-o povestire e înţelept, în alta comunică cu morţii iar altă dată se pretinde că, de fapt, cazul său nici n-a existat. El poate fi oricine, dacă în acest volum el e alter ego-ul unui scriitor care scrie zilnic. Cu perspectiva zilelor bune sau rele în aşteptarea marelui roman.

Ficţiunile şi metaficţiunile parodiază obiceiuri şi moduri de viaţă simbolizând omniscienţa savantă. Refuzând realismul, el atacă prin parodie şi ironie automatismele, snobismul, suficienţa, dar şi problemele societăţii şi capacitatea ei de administrare: autorităţile sunt omniprezente în aceste p(r)oze; nu lipsesc aluziile la ideologie şi la ordonanţele de urgenţă. „Problema câinilor” satirizează înmulţirea animalelor de casă, abandonate ce le determină să-i atace pe trecători. Tocmai lipsa oricărei aluzii la societatea noastră şi la datele ei concrete e o aluzie amară. Citind paginile acestor „tablete”, „povestiri-minut” (cum le intitula Moldova Gyorgy), nu poţi evita gândul la propriile tale probleme, cele ale societăţii, dar şi ale individului care nu se schimbă. În „Greşeala fatală” se satirizează lipsa de raţiune a individului dar şi imposibilitatea de a te opune sorţii. Autorul încearcă să-şi sustragă povestirile din sfera moralei. El ştie că cea mai importantă morală e tocmai lipsa oricărei morale. În consecinţă apelează la paradox, enigmă, absurd, care devin atât de familiare în viaţă.

Exprimându-se în parabole şi enigme, Gheorghe Schwartz se alătură scriitorilor – nu puţini – marcaţi de „fascinaţia secretivităţii”. Despre discursul voalat şi vorbirea în enigme, caracteristice şi marii poezii oculte, John Ruskin spunea, la începutul secolului XX, că nu e menit să exprime dispreţ faţă de cititori, ci o „grijă etică” pentru cei puţini şi iniţiaţi. E vorba de cititorul care va găsi, prin propriile sale eforturi, cheia lecturii spre adevărul relevat şi neaşteptat. De unde şi provocarea şi jocul autorului-navigator pe Facebook, unde îşi publică, la fiecare sfârşit de săptămână, o enigmă sau o micropovestire.

„Vocalizele” au ceva din sarcasmul şi absurditatea cârcotaşă a lumii noastre.

 

* Gheorghe Schwartz, Enigmele infinite. Vocalize, Editura „Mirador”, 2014