CRONICA LITERARĂ

Gheorghe Mocuţa

Ion Corlan şi experienţa teatrală*

„Poetul” şi nevoia de muză

Pasionat în egală măsură de roman şi de teatru, medicul Ion Corlan publică acum, după masivul roman Dulap de vânătoare, 2012, o altă interesantă radiografie a cuplului modern şi a problemelor sale, două scurte piese de teatru, Călătorie spre cer şi Profesorul de geografie. Prima dezba­te condiţia poetului boem Petre Popescu, un scriitor care îşi complică singur viaţa din cauza caracterului său re­bel şi a dorinţei de a căuta sensul vieţii şi a scrie. Aflat la bătrâneţe, poetul îşi linge rănile şi, încă viguros, caută să profite de traiul boem şi de micile plăceri. Recunoaştem în acest profil pitoresc, proiectat în piesă, o glorie locală a Aradului care a trecut de mai multe ori prin cabinetul medicului. Experienţa scrisului şi o viaţă trăită din plin, uneori riscant, l-au pus pe poet în situaţii limită în relaţiile cu ceilalţi, din care a ieşit cu greu şi l-au marcat atât în corpul fizic cât şi în cel astral.

Bătrânul poet, aflat într-o jenă finan­ciară datorită traiului dezordonat îşi în­grijeşte criza dorsală la domiciliul său, pe strada Veseliei, 13. Poetul zace pe o masă lungă într-o cameră sărăcăcioasă, plină de cărţi. La început vorbeşte cu o voce, apoi cu Amelia, o femeie mizericordioasă care are proasta inspiraţie să-l ajute pe poetul iritat şi famelic. Ameninţând cu sinuciderea, el îi promite Ameliei o dedicaţie pe o carte care ar scoate-o din existenţa banală, în schimbul publicării ultimului manuscris.

Specialist în psihologia „nebunilor”, a pasionaţilor pentru o cauză, a omului în criză, dramaturgul conduce acţiunea cu mult tact şi cu o ironie subtilă, provocatoare, pe care o emană chiar personajul său:

„POETUL: – Sunteţi cea mai frumoasă amintire a vieţii mele. Aveţi cea mai fermecătoare voce, cel mai adorabil râs… cea mai...

AMELIA: – Aş dori altă dedicaţie.

POETUL: – Îmi promiteţi (hohot înăbuşit)… că-l predaţi… unei edituri?

AMELIA: – Promit, însă… cred c-am mai citit asta… cu editura.

POETUL: – Mai este ceva… Îmi vine greu, mi-e teribil de... penibil...

AMELIA: – Spuneţi!

POETUL: – Sunt lefter... Nu am bani nici... să-mi plătesc telefonu.

AMELIA: – Suport toate cheltuielile.

POETUL: – Vă mulţumesc. Fac „Călătoria spre CER”... cu cea mai frumoasă... amintire din viaţă, în suflet. Dumnezeu doreşte aşa. El şi Mama. Dar amintirile, plăcute sau urâte, se vor duce toate, odată cu inspiraţia, cu inima şi sufletul, cu glasul tău minunat... în abis, ce-o mai fi şi acela... Nu mai am nimic de ascuns. Nici de transmis. O votcă, m-ar pune pe linie. Până pe... seară, când se întorc decepţiile în muritorii, care nu ştiu de unde vin şi... unde pleacă, toate canalele vor transmite aceeaşi ştire: un nenorocit de poet şi-a găsit iubirea vieţii ocupată, şi-atunci a plecat spre destinaţia... finală... un ministru: dopat şi cu punga... Alo?... Doamnă Amelia!... A închis! (Sirena salvării.) Salvarea!”

Mama salvatoare

Lucrurile se precipită când binefăcătoarea poetului pătrunde în cameră, însoţită de un poliţist pe care l-a alertat chiar ea. Aflat într-o stare de confuzie datorită suferinţei lombare şi a băuturii, poetul o sufocă pe Amelia într-o îmbrăţişare „filială”. Cel puţin aşa insinuează el, când poliţistul vrea să-şi facă datoria şi să-l amendeze. Scena cu poliţistul are o savoare aparte şi e inspirată de lipsa de umor şi de dialogul omului legii cu poetul rebel. În finalul celui de al doilea tablou Amelia, impresionată de talentul şi condiţia creatorului, acceptă să-i plătească şi amenda, iar poetul scapă de belea, nu înainte de a sustrage cu îndemânare bani din buzunarul poliţistului.

Tabloul al treilea îl surprinde pe poet în ipostaza uşor ridicolă de bravură şi cuceritor al Ameliei. Apariţia lui Bebe, soţul acesteia şi campion de box, exact în momentul de intimitate creat de poet, tensionează situaţia. Drama se transformă în farsă când poetul, rezistent la băutură, reuşeşte prin diferite tertipuri să îl ameţească pe boxer, ba chiar să-i administreze o corecţie. În finalul dramei absurde cu accent de farsă, poetul inspirat îşi omagiază Mama, trecând peste încă o criză existenţială din care îşi extrage seva creaţiei.

Piesa în trei tablouri, Profesorul de geografie are numai două personaje: mama şi fiul. Ana Gavrilescu, bătrâna mamă, aflată pe patul de moarte şi Rareş, fiul ei care o îngrijeşte. Ca şi în alte piese avem aici elemente de teatru realist şi farsă tragică, o apropiere de tema morţii, după explorarea ei de către teatrul absurdului. De-a lungul piesei, mama îşi îmbărbătează fiul derutat, lipsit de vlagă, ba chiar îi arată viaţa aşa cum este şi îl îndeamnă să numai piardă timpul şi să înceapă să trăiască, după modelul tatălui său, decedat. Îl reînvaţă să simtă şi să iubească, să bea vin şi îl împinge spre o altă femeie chiar dacă e căsătorit tot cu o profesoară. Şi celelalte piese se apropie de teatrul absurdului, dar de fapt vizează lumea absurdă în care trăim, diferenţa dintre aspiraţie şi esenţa omului. Ne amintim că în piesa Nunta, actul I se petrece într-o clinică de psihiatrie, iar în Eroarea Principelui, Nebunul este ales preşedinte. Povestea Nebunilor este o reluare a aventurii cuplului şi o radiografie a alienării lui. Experienţa de medic şi experienţa literară îl poartă spre explorarea unor resorturi intime ale vieţii, ale morţii şi ale dragostei, spre zonele tensionate ale cuplului cu analiza atracţiei şi a respingerii. Valorificând noi episoade din viaţa semenilor, autorul proiectează în lumina reflectoarelor de pe scenă ultimele zbateri ale spiritului invadat de materie şi însetat de cunoaştere.

Figura Mamei şi relaţia Mamă-Fiu e prezentă în ambele piese; în prima, abia sugerat, ca model, în a doua prin prezenţa ei acaparatoare şi autoritară. Ipostazele Mamei şi ale Fiului ne poartă, cu umor şi realism, uneori în registru naturalist, pe aripile cuvântului şi ale imaginaţiei creatoare. Bătrâneţea şi apropierea morţii nu-i fac pe oameni mai buni, nu le schimbă caracterul, ci le radicalizează instinctele şi le transformă în propriile lor caricaturi. Împăcarea finală a mamei şi fiului e soluţia eternului compromis.

* Ion Corlan, Călătorie spre cer. Profesorul de geografie, teatru, Editura „Mirador”, 2014