DIALOG

„Trebuie să fim reactivi la nedreptate, la ilegalitate, la minciuni flagrante, la tot ce ne revoltă”

interviu realizat de Cristian Pătrăşconiu cu poetul Robert Şerban

Cristian Pătrăşconiu: A existat o zi, ceva anume în care ai ştiu că vei fi scriitor? O zi anume, o întâmplare anume, un declic exact pe care îl poţi repera în memoria ta? Ceva, spre pildă, de genul momentului celebru despre care a povestit cândva Nichita Stănescu – când, în curtea unei şcoli parcă, s-a dus la un robinet cu apă, s-a spălat pe mâini şi apoi, privindu-şi mâinile, i s-au părut altfel.

Robert Şerban : Nu-mi amintesc când m-a cuprins dorinţa de a fi scriitor, dar ştiu că nu m-a părăsit niciodată. Nici când am avut perioade în care am scris, nici – mai ales atunci – când nu am putut-o face, dintr-un motiv sau altul. Tânjesc să am tihna interioară şi timpul necesar scrisului de literatură. Nu le am, dar mi le răpesc, uneori, din propria viaţă. Nu mi-am asumat riscul să fiu doar scriitor, adică un om care produce numai texte literare. Sunt extrem de puţini scriitori români care fac doar asta. Doi sau trei. Hai... cinci. Dacă nu mi-aş fi dorit şi dacă nu aş fi avut doi copii minunaţi, care sunt principala mea preocupare şi faţă de care mă simt responsabil, poate că aş fi riscat să trăiesc încercând să nu fac altceva decât literatură.

Ani de zile am lucrat în jurnalistică, întrucât e o meserie în care materia primă o constituie cuvintele, şi astfel am crezut că pot sta în preajma literaturii. Şi că pot face şi una, şi alta. Că pot câştiga bani pentru viaţa de zi cu zi, dar pot avea şi lumea mea. Nu prea merge. Presa îţi cere să fii, înainte de toate, un om foarte bine înfipt în realitate, foarte atent la ea, la amănuntele ei, la modul în care se transformă şi transformă. Presa înseamnă să fii în alertă continuă, să fii cu ochii pe ceas, să nu-ţi pierzi capul, să nu te deconectezi. Or, literatura tocmai pe asta mizează: pe imaginaţie, pe libertate interioară, pe... pierderea capului. Prin urmare, presa şi literatura sunt surori, dar al naibii de vitrege!

Să mă întorc la„intriga” propusă de tine. De copil am trăit şi crescut în mirajul literaturii, al scriitorilor. Tata, cum bine ştii, e scriitor, om care a iubit şi iubeşte cărţile, care mi-a inoculat – într-un mod firesc – atracţia pentru citit. El însuşi citea continuu (o face şi azi, dar îşi mai dedică timpul şi facebook -ului ori nepoţilor). Încă din copilărie am cunoscut scriitori, unii mai celebri (pe Nichita Stănescu, de exemplu), alţii mai puţin celebri, care au exercitat o fascinaţie pentru mine. Am citit întâmplări cu şi despre ei, am ascultat de la ei fel de fel de poveşti, ba chiar şi bârfe. Mi se părea că erau altfel decât restul lumii. Nu ştiu cum, dar sigur mai interesanţi, mai... vrăjitori, mai cu umor, cu haz. Şi, treptat, în mintea mea s-a conturat un univers din care mi-am dorit să fac parte. Am început să merg la cenacluri, nu doar să scriu, am condus chiar cenaclul „Mlădiţe”, de la şcoala din Turnu Severin la care învăţam, apoi, la liceu, mergeam la cenaclul scriitorilor din oraş, începusem să public prin reviste, să iau premii, să particip la tabere de literatură, unde am cunoscut câţiva scriitori optzecişti şi unde m-am împrietenit cu elevi de liceu care, ca şi mine, scriau versuri, proze, eseuri. Câţiva dintre ei sunt astăzi vedete ale literaturii. Nu eram doar spectator, ci şi un actor al acelei lumi.

Nu a existat un moment exact declanşator al scrisului, ci a fost, ca în chimie, o reacţie în lanţ. Iar din această reacţie nu a lipsit încurajarea pe care am primit-o de la tata, dar şi de la cei din jurul meu: mama, profesorii de limba română (profesorul Dumitru Arvat, în primul rând), colegii, ba chiar şi fetele de care eram îndrăgostit şi cărora le scriam poezii. Niciuna nu mi-a bătut obrazul... Am fost un băiat norocos.

C.P.: Ce eşti mai mult, mai adânc: poet sau prozator? Nu mă refer la ceea ce se vede – în această privinţă, e evident că volumele tale de poeme sunt cele care câştigă, deocamdată, în raportul poezie-proză. Mă refer la ceea ce simţi tu în adâncul tău, ştiind, în plus, că va veni o vreme în care vei publica şi proză – poate chiar proză întinsă, roman.

R.Ş.: Îmi place să spun poveşti, să inventez situaţii, personaje, să induc, prin cuvinte, fel de fel de stări. Şi cum eu aştept de la un text – de fapt, nu doar de la text, ci de la orice produs artistic – să mă emoţioneze, să mă enerveze, să mă provoace într-un fel, dar să nu mă lase indiferent, să nu mă plictisească, caut ca şi ceea ce public să aibă astfel de efecte. Mă rog, nu-mi doresc să enervez, dar s-o mai întâmpla...

Poezia implică o enormă subiectivitate (de regulă, personajul principal al poeziilor e chiar autorul, camuflat, uneori, la persoana a III-a) şi mult curaj. Nu-i de colea să scrii despre tine şi să o faci fără cruţare, fără perdea, fără brizbrizuri. Proza e mai domoală, din punctul acesta de vedere, autorul nu e neapărat şi actorul scrierilor sale. Proza mai este şi de la... alţii, poezia e doar de la tine. Eu scriu şi una, şi alta. Sunt considerat poet şi nu vreau să contrazic pe nimeni, fiindcă şi eu cred asta. Dar mai cred că proza e o formulă la fel de magică atunci când vrei să te exprime şi are ce să exprime. Avantajul ar fi că proza camuflează mai bine decât poezia. Sau dezavantajul?

C.P.: Scrii, când scrii literatură, ca un profesionist– cu program, asiduu, cu ritual – sau datorezi mult inspiraţiei?

R.Ş.: Cristi, eu sunt un amator care scrie mânat de curiozitatea să afle ce s-a mai întâmplat cu el. De a afla „informaţii” dintr-o zonă la care, doar privindu-mă în oglindă şi punându-mi întrebări... clasice, n-aş găsi decât nişte răspunsuri nesemnificative. Poezia e şi un instrument al intuiţiei şi, totodată, intuiţie. E şi un lift cu care cobori în subteranele tale. Eu îmi scriu mie, fără să ştiu de la început ce. Nu am, la pornire, decât un vers, cel mult. Sau o propoziţie. Sau o... intrigă. Zicea cineva: literatura nu-i telegramă, să ştii ce scrii. Păi cam nu-i! Scrisul e surpriză, e explorare, e aşteptare, e contradicţie, e mirare, e emoţie, e spaimă.

C.P.: „Laboratorul creaţiei”, „laboratorul unui scriitor” – cunoaştem amândoi aceste sintagme. Sunt locuri comune, expresii şablon. Totuşi – oricine scrie are un fel de spaţiu, destul de intim, în care creează. Cum e mobilat al tău? Ce e lângă tine când scrii? De ce anume ai nevoie când scrii? Fumezi, bei multă cafea, îţi ascuţi – cum ştiu că face un om din Timişoara la care ţinem amândoi – seturi întregi de creioane, aliniindu-le cu vârfurile perfect ascuţite? Ai nevoie de un anumit tip de hârtie? Mai ai nevoie, de fapt, de hârtie când scrii poezie, proză ş.a.m.d.?

R.Ş.: Pentru că scriu în salturi şi pentru că sunt un căutător de timp pentru literatură, am învăţat să mă adaptez repede contextului şi locului în care scriu, fie că e o cameră de hotel, o cafenea, un avion, un colţ de birou sau patul din dormitor. Când scriu, caut să găsesc intimitatea în mine, nu în jurul meu.

Acum 20 de ani scriam doar noaptea, după ora 1, când era linişte. Şi nu puteam scrie decât la masa de acasă, având peretele în faţă, la o jumătate de metru. Dar cum din 1995 am tot lucrat în presă şi cum, ani de zile, a trebuit să produc sau să citesc, contracronometru, text după text, în condiţii de redacţie (cu zeci de oameni care vorbeau între ei sau la telefon, râdeau, ascultau radio, scriau, se certau, intrau şi ieşeau, îşi sorbeau cafeaua etc.), structura mea s-a schimbat. M-am obişnuit să scriu în orice condiţii. De vreo 10 ani prefer cafenelele, fiindcă sunt un mediu în care mă pot concentra în interior, în care devin... arici, mă strâng în mine ca să nu mă pape vulpea.

Poezie scriu doar pe hârtie, cu pixul sau stiloul. Mă ajută să fiu mai rapid. Dar e şi un inconvenient, fiindcă scriu neciteţ. Uneori, fac eforturi să-mi descifrez propriile cuvinte, fiindcă scriu nervos, iute, de parcă mi-ar fura cineva literele. Aşa că trebuie să transcriu destul de repede pe computer, ca să nu... pierd textul de sub control. Acolo, pe ecran, el se răceşte. Îl revăd cât mai distant posibil, ca să-i aflu pulsul, să-i văd tensiunea, să hotărăsc dacă trebuie operat ori lăsat aşa cum e. Ori aruncat.

Proză scriu exclusiv folosind tastele. Propoziţiile şi frazele au timp să se aşeze, căci scriu mai încet decât aş face-o pe hârtie. Textul se decantează, uneori, chiar când îl ţes. De regulă, intervin puţin asupra structurii unei proze. Dacă cred că mi-a ieşit, norocul meu, dacă nu, o las moartă.

Ce e musai să am alături atunci când vreau să scriu poezie e chiar poezia. De regulă, nu mă pot apuca de scris dacă nu citesc. Lectura mă ajută să rup o parte din legăturile mele... terestre, mă conduce mai uşor spre propria mea interioritate, mă conectează la amintiri, senzaţii, emoţii, îmi generează gânduri la care nu mă aştept. Poezia mă sensibilizează, mă dispune la poezie.

C.P.: Mi-ai spus cândva că nu mai crezi în forţa cuvintelor sau, ca să nu fiu aşa de tranşant în formulare, că te îndoieşti puternic cu privire la forţa cuvintelor de a schimba lumea. De ce, cum anume ai ajuns aici?

R.Ş.: Cred că mă gândeam la forţa cuvintelor scrise şi spuse de jurnalişti, în primul rând. Şi este evident că e aşa, mai ales aici, în România. Presa şi-a pierdut din credibilitatea pe care o avea acum 10-20 de ani, fiindcă – nu vorbesc de atât de puţinele excepţii – a ajuns să fie dependentă financiar. Or, o ştim, această dependenţă complică foarte mult raporturile dintre cei care scriu şi cei care plătesc. Ultimii au fel de fel de interese (economice, politice etc.) care, la un moment dat, se ciocnesc cu cele ale ziaristului. Un ziarist onest trebuie să spună adevărul, să scrie informaţia aşa cum este ea. Doar că adevărul îl... pocneşte pe primarul cutare, pe consilierul X, pe secretarul de stat Y, cu care finanţatorul e prieten. Eu încerc să cosmetizez, de fapt, ce se petrece în România, şi nu ştiu de ce fac asta, fiindcă ne uităm cu toţii la televizor şi vedem live care e situaţia. E gravă! Ziariştii au facturi de plătit, iar idealurile le ţin pentru vremuri mai bune. Totuşi, ai de ales ca jurnalist: fie mergi la un ziar/post TV/post de radio care e cât mai aproape de valorile tale – şi mergi cu speranţa că acele valori nu se vor metamorfoza peste noapte –, fie ieşi din presă. Şi îţi faci blog pe care îl alimentezi cu ce vrei tu. Cât despre cuvintele din literatură... Aici forţa lor implică un raport de 1 la 1, scriitor-cititor. Dar despre acest raport aflăm rar câte ceva, fie dintr-o cronică de carte, fie dintr-o postare pe facebook. Cititul e o bucurie solitară. Dar fiindcă despre puterea cuvintelor vorbim, nu văd cum un mare roman ar putea provoca astăzi nu o revoluţie, ci măcar o ieşire în stradă. Sau măcar una în parc, pe o bancă...

C.P.: Faptul că acum te îndoieşti în acest fel, presupune şi că a fost o vreme când ai crezut foarte tare în forţa cuvintelor. În ce fel, în câte feluri ai crezut? Ce ai crezut că se poate face cu frazele, cuvintele, verbele, versurile, rimele ş.a.m.d.?

R.Ş.: Ca ziarist, am scris în libertatea care înseamnă că niciun şef, de la cel de secţie până la director, nu-şi punea problema că ancheta mea sau ştirea mea ar putea deranja pe cineva dacă ea apare în paginile ziarului. Asta pentru că ziarul la care lucram trăia din vânzarea sa şi din publicitatea care se făcea în paginile sale şi care era plătită. Da, a fost o vreme, în anii '90, chiar până pe la mijlocul anilor 2000, când presa trăia şi astfel. Evident că şi atunci se încercau presiuni de tipul: dacă mai scrieţi rău despre mine/noi, tăiem publicitatea. Dar noi, cei din redacţie, nu le ştiam, nu ne influenţau, nu ne afectau. Redacţia şi departamentul marketing & vânzări nu interferau decât la sărbători şi la agape. Apoi, treptat, independenţa redacţiei s-a pierdut. Am trăit ani buni cu impresia că am o armură de cuvinte pe mine şi că nimeni şi nimic nu mă poate atinge dacă sunt onest, bine documentat şi inspirat în ceea ce scriu.

Apoi, mai e ceva. Lumea citeşte tot mai puţin, dragă Cristi. Şi nu e o părere, un zvon, o impresie, ci o certitudine bazată pe o mulţime de date, de la sondajele directe, în care oamenii recunosc că alocă tot mai puţin timp lecturii, la cele din care afli cu cât au scăzut tirajele cărţilor, vânzările de carte şi de ziare. Şi nu, cititorii care nu ies la socoteală nu au migrat spre suportul electronic al textului, ci au dispărut, pur şi simplu.

C.P.: Există ceva mai puternic, mai eficient, mai – cum să zic – matur, mai adecvat decât această „credinţă în cultură”, „credinţă în literatură”?

R.Ş.: Bineînţeles că există. Şi e chiar viaţa. Inclusiv, sau mai ales!, a celor pe care îi iubesc: copiii mei, părinţii mei, femeia de lângă mine, prietenii mei. Literatura implică singurătate. Ca să fii înăuntrul ei, cu adevărat, trebuie să te rupi de lume. Cu cât această rupere e mai profundă şi de mai lungă durată, cu atât şansele de a scrie mai... consistent (poate chiar şi mai bine) sunt mai mari. O spun din proprie experienţă. Am reuşit să scriu aşezat abia atunci când am ieşit pentru o lună-două din jocurile devoratoare ale cotidianului. Când n-am avut nicio obligaţie. Nici măcar aceea de a scrie. Sunt autori care cred până la ultima consecinţă în literatură, dar, de regulă, sunt oameni fără familie, fără copii. Şi eu iubesc enorm literatura, dar întâi îmi doresc să fiu tată, apoi scriitor. Întâi om, apoi autor de cărţi. Cred cu putere în arta scrisului (deci şi în citit!), dar îmi iubesc la nebunie copiii. Cred că, în fond, scriu pentru că ei sunt principalii destinatari. Sper că îi va interesa să afle cum era tatăl lor, cum gândea, ce visa, ce inventa, ce obsesii avea. Vor avea la dispoziţie cuvintele pe care Dumnezeu m-a ajutat şi mă va ajuta să le aştern. E extraordinar să ai norocul de a te... livra în scris celor care vor veni după tine. Noroc care poate fi şi ghinion, totodată.

C.P.: Ce eşti ca scriitor? Unde te-ai plasa, unde te-ai încadra? Dacă, să zicem, ai intra în rolul de critic literar – fie el şi un critic de întâmpinare – unde te-ai aşeza? Şi unde NU, sub nicio formă?

R.Ş.: Graniţele genurilor s-au topit, nu mai sunt hotare ferme între poezie, proză, teatru, eseu. Lumea cuvintelor e fluidă, s-a mondializat, există şi aici un fel de lege a vaselor comunicante. Şi nu de azi, de ieri. O paranteză. Eu am făcut recenzii de carte spre sfârşitul anilor ' 90, atât în revista „Orizont”, cât şi în revista „Unu”, de la Oradea, unde aveam o rubrică de... întâmpinare. Dar când mi-am dat seama că sunt tentat să fac compromisuri, adică să scriu de bine despre cărţi nu grozave ale unor cunoscuţi, şi asta doar ca ei să nu se supere, am renunţat. Eu scriam doar despre ce-mi plăcea sau despre ce mă intriga în materie de poezie. Şi nu voiam să abdic de la asta. Dar nici să întristez oameni dragi cu opiniile mele nu-mi doream. Am preferat să citesc şi să-mi ţin părerile pentru mine, decât să scriu altceva decât ce cred. Aşa că nu (mai) pot să intru în rolul pe care mi-l propui, fiindcă nu mă pricep să fac critică literară. Cu atât mai puţin pe mine!

C.P.: Cum, către ce ai evoluat? Ce erai la 20 de ani, cum te evaluai cu 20 de ani în urmă şi unde ai ajuns acum? Cât de departe? Suficient de departe?

R.Ş.: Îmi ceri, dragă Cristi, să mă evaluez şi să emit judecăţi de valoare în ceea ce mă priveşte. Nu se cade să le fac în public, mai ales că nu sunt un scriitor mulţumit de mine. Totuşi, ce pot spune fără să enervez, sper, pe nimeni, e că, o dată cu trecerea vremii, mi-am epurat poezia, că mă simt aproape de simplitatea şi de directeţea versului. Mă face să zâmbesc grandilocvenţa în literatură, mustăcesc când scriitorul îşi arată bicepşii ori când, dimpotrivă, se eviscerează demonstrativ. Când îşi urlă tragismul. Eu cred că nu trebuie să demonstrezi nimic cu poezia ta, absolut nimic. E şi aşa destul că ai curajul, tupeul, nesimţirea – putem să-i spunem cum vrem – să te arăţi pe dinăuntru, să scrii despre tine, deseori fără cruţare şi fără perdea, încât e absolut suficient asta. Dar, în fond, fiecare se transcrie după cum se pricepe, după cum îi e felul. Şi, da, felul ăsta se schimbă. Ne metamorfozăm, în timp. Eu nu prea semăn cu cel care debuta în 1994. Nici măcar cu cel din 2004. Nu semăn, dar nici nu mă sperie asta. Acum, sunt fratele mai bătrân al celor de atunci.

C.P.: Face bine scriitorului din tine faptul că eşti – vrei, nu vrei – un star mediatic?

R.Ş.: Pentru – cum spui tu – scriitorul din mine, faptul că apar la televizor (chiar nu sunt un star mediatic, am fugit întotdeauna de ideea asta, care îţi poate lua minţile dacă nu te priveşti şi în oglindă, ci doar pe sticlă!) nu are nicio relevanţă. În sensul că nu mă face nici mai interesant ca scriitor, nici mai talentat. Ce e, însă, cu adevărat benefic pentru iubitorul de literatură care sunt, e faptul că datorită televiziunii şi a emisiunii lor pe care, de 16 ani, le fac săptămânal am avut şansa să stau faţă în faţă cu scriitori pe care îi admir (pe unii, de când eram copil). Or, aceste întâlniri mi-au sporit şi mai mult dragostea pentru literatură şi pentru cei care o produc. Mai mult, s-a întâmplat ca o parte dintre aceşti oameni să îmi devină prieteni, aşa cum s-a întâmplat ca să-mi câştig prieteni printre telespectatori. Or, prietenia lor chiar face foarte bine omului care sunt!

C.P.: Şi, dincolo de experienţa ta directă: face bine mass-media culturii? Mass-media în sens larg: şi old media (presă scrisă, radio, TV), şi new media...

R.Ş.: Mass-media e parte din cultură. Practicată cu onestitate, cu bună-cuviinţă, cu pasiune şi talent, face bine. Media nu doar informează, ci şi formează atunci când promovează adevărul, când îl susţine cu argumente faptice şi logice. Or, ca o societate să fie cu adevărat funcţională trebuie să trăiască în adevăr. Trebuie să ştie realitatea despre ea însăşi astfel încât să-şi poată regla disfuncţionalităţile.

Din păcate, media românească nu slujeşte doar adevărul, ci şi pe cei care o finanţează, pe prietenii lor, pe rudele lor. Şi o bună parte dintre oamenii aceştia n-au niciun chef să se ştie adevărul. Ei vor să impună... perspectiva lor, atât în ceea ce îi priveşte direct (ei au afaceri – multe cu statul –, sunt implicaţi în politică, au un trecut dubios), cât şi atunci când sunt vizaţi concurenţii ori inamicii lor. Mai e un aspect: mass-media a impus ca valori, printr-o promovare agresivă, personaje a căror ascensiune (financiară, de regulă) s-a bazat pe orice (de la noroc, la hoţie, de la conjunctură, la şantaj), numai pe valoare nu. Or, aceste personaje au ajuns modele în societatea românească. Şi asta e groaznic!

C.P.: Ai un fel de proiecţie personală – de genul: unde ai vrea să te afli peste 20 de ani? Cu ce alte cărţi în portofoliu? Cu câtă poezie, câtă proză deja publicată? Vorbesc despre o proiecţie minimalistă, desigur – căci viitorul e deschis, capricios şi, inclusiv în materie de cultură, multe lucruri de mare valoare nu apar programat, ci ca un fel de generaţie spontanee, ca din nimic, ca din senin, ca şi cum ar avea conexiune directă cu miracolul...

R.Ş.: Sper că nu te dezamăgesc, dar nu am astfel de proiecte. Mi-am domolit proiecţiile care implică ori care se traduc în... mulţi ani. Am câteva dorinţe legate de propriul scris. Pe unele le port cu mine de ceva vreme, cum ar fi dorinţa să-mi termin romanul început în urmă cu vreo 5-6 ani. Altele sunt mai proaspete: mi-a încolţit gândul publicării jurnalului pe care le-am transcris, din 2008, parcă, în revista „Orizont”. Apoi, cred că o să fac un efort şi o să strâng laolaltă prozele scurte şi foarte scurte ţinute în computer sau publicate prin câteva antologii. Sper ca anul acesta să public un album despre artiştii vizuali timişoreni ai Generaţiei ' 80, album al cărui suport tehnic, să zic aşa, e o sinteză a lucrării mele de licenţă în Istoria şi teoria artei. Dar cum viaţa mi-a demonstrat că una îţi doreşti şi alta îţi iese, că una vrei să faci şi deseori vrei degeaba, am lăsat-o mai uşor cu aceste fete morgana care sunt planurile.

C.P.: Cunoşti bine lumea culturală, cu accent pe lumea literară autohtonă. Cum să o privim? Cum o putem împărţi? Unde e partea bună şi unde reversul acesteia? Şi în funcţie de ce anume putem face, întemeiat, asemenea dinstincţii?

R.Ş.: Pentru mine – am tot spus-o – lumea literară e cea mai frumoasă dintre lumi. Cu amendamentul că nicio lume de aici, de pe pământ, nu e perfectă. Am crescut între cărţi şi între scriitori, prietenii mei sunt oameni care scriu şi/sau care citesc, mă consider parte din această lume. Sunt orgolii şi vanităţi aici, sunt lupte pentru glorie, sunt caractere urâte, sunt laşităţi, sunt principii care se termină când trebui aplicate la tine şi la cei apropiaţi ţie, sunt nedreptăţi, sunt lovituri pe la spate. E destulă mizerie şi în lumea asta, dar frumuseţea ei e mult mai mare. Şi, îmi place să cred precum Mîşkin, că e şi învingătoare.

C.P.: E mai valoroasă literatură care se scrie acum şi, să zicem, în ultimii doi-trei ani la noi decât cea care se scria acum 10 ani sau acum 15 ani?

R.Ş.: Cred că ar mai trebui să treacă nişte ani pentru o analiză serioasă, din perspectiva propusă de tine. E prea mică distanţa ca să nu greşim, ca să spunem că romanele din anii 2000 sunt mai rezistente, mai puternice decât cele apărute recent. Că poezia de acum sună altfel decât cea a generaţiei anterioare. Nu s-a făcut încă o decantare, nu există decât nişte topuri. Dar, îmi place să cred, literatura română e în ascensiune, cărţile ei apar, traduse, în străinătate, scriitorii ei sunt parte din lumea literară europeană, antologii importante îi cuprind, presa internaţională îi laudă. Chiar dacă o mulţime de date mă şi contrazic – vânzările de cărţi, de exemplu – eu sunt optimist şi cred în valoarea literaturii române contemporane.

C.P.: Să luăm ca punct de plecare nivelul de performanţă culturală la zi. El este care este – nici mai mic, nici mai mare. Ce îl împiedică să fie mai mare? Ce piedici avem – de cultură organizaţională, de natură instituţională, de design meschin, neadecvat al spaţiului public – în calea unei performanţe culturale superioare celei de acum? Nu cred că e util să luăm în calcul datele personale – unii au talent mai mare, alţii sunt veleitari ambiţioşi; unii au o forţă de muncă mare, alţii sunt la mâna impulsului creativ de moment; unii sunt constructori în domeniul cultural, alţii capricios-creativi mai degrabă. Dincolo de aceste date personale, aşadar, ce piedici, cel fel de capcane există şi pot fi evitate?

R.Ş.: Cred că e un complex de piedici care parazitează viaţa culturală românească şi care o vlăguiesc. Mi-e dificil să fac un clasament al lor, dar n-ai cum să nu observi lipsa de principii, nepotismele, inexistenţa unor proiecte limpezi, în câţiva paşi, lipsa de solidaritate ori solidaritatea în rău, parvenitismul, linguşeala, pila, habarnismul. Mai mult, ingerinţa politicului în zona culturii instituţionale are efecte dezastruoase, întrucât calitatea şi profesionalismul liderilor acestor instituţii sunt ultimele criterii după care ei sunt numiţi în funcţie. Vezi cazul ICR-ului, care e, poate, cel mai dur şi elocvent exemplu. În doi timpi şi trei mişcări, Andrei Marga a defectat un mecanism care funcţiona excelent, după ce a fost construit, în timp, cu eforturi, cu strategii coerente, cu o mulţime de rezultate excepţionale, cuantificabile. Iată, nu e suficient să fii om de cultură ca să conduci eficient o instituţie de cultură. Iar exemple de acest gen sunt cu duiumul, atât la nivel local, cât şi la nivel naţional. Prin urmare, unui creator (mă gândesc aici şi la oamenii din ştiinţă, din cercetare, nu doar la cei din lumea artei) îi este extrem de dificil să-şi vadă doar de harul lui, de meseria lui. El trebuie să se şi... învârtească dacă nu vrea să moară de foame şi să-şi valorifice produsele culturale. Suntem pe cont propriu atunci când creăm, dar, apoi, ceea ce creăm trebuie să intre în nişte circuite, locale, naţionale, internaţionale. Or, deseori, aceste circuite sunt colmatate cu şi de oameni care chiar cu fluidizarea lor ar trebui să se ocupe. Şi o fac din incompetenţă. Ori din rea-credinţă.

Mă întrebi ce se poate schimba. Nu e o soluţie nouă, dar cel mai la îndemână de făcut – şi cu efecte imediate, cred – ar fi ca meritocraţia să primeze. Mai exact, concursurile – atât cele pentru un loc de muncă, pentru funcţii, cât şi cele profesionale – să fie cinstite şi să câştige cel mai bun. Dar asta rămâne un vis care se tot... verbalizează în România, dar degeaba. Poate că n-ar fi rău dacă ar organiza DNA-ul aceste concursuri, pare o instituţie serioasă şi extrem de activă...

C.P.: O să îţi propun, ca deschidere pentru discuţia de la această întrebare, o paralelă politică: s-a spus, iarăşi repetat până la tocire, că, în materie de politică, de instituţii şi reflexe politice, se dărâmă foarte mult şi se construieşte prea puţin. Cred că, în politică, lucrurile nu stau chiar aşa: ca să construieşti ceva solid, ceva pe temelii solide, trebuie să dărâmi mult. Vezi ce se întâmplă în zona justiţiei care se intersectează cu câmpul politic şi mai ales cu actorii care populează acest câmp – ce zgomot public infernal a fost şi eu cred că e departe de a se diminua, atunci şi acum când se dărâmă reţele, când se distrug amiciţii sudate după legi cvasi-mafiote (şi la stânga şi la dreapta – ca să nu ne pierdem echidistanţa!). Ei bine, mă tem că şi în cultură lucrurile tind să stea oarecum comparabile. Cu alte cuvinte, e probabil că avem încă mult de dărâmat. Sigur, în paralel şi ulterior operei de distrugere, e, sunt perfect de acord, şi de construit. Dar mai e şi de dărâmat. La ce crezi tu că trebuie să renunţăm? Cui – cărui tip de atitudine sau de instituţii culturale – avem datoria să ne opunem? Ce, pentru a avea o cultură decentă, cu ierarhii sănătoase, trebuie să refuzăm? Chiar cu fermitate uneori, cu – aşa cum se spune, adesea ipocrit – „scandal”?

R.Ş.: Cred că e musai să nu ne mai abatem de la principii, de la bunul nostru simţ, de la eludarea evidenţele doar ca să facem pe placul şefilor, prietenilor, rudelor, amicilor, cunoscuţilor, colegilor etc. Trebuie să învăţăm să spunem NU şi STOP. Gradul nostru de compromis trebuie să scadă treptat, până la zero. E greu, e foarte dificil, dar ne-am putea molipsi unii de la alţii, am face şi noi ce face şeful nostru, prietenul nostru, ruda noastră, amicul nostru, cunoscutul nostru, colegul nostru. Am ofta şi am replica, prin viu grai sau doar în gând: Îmi pare rău, dar asta nu o pot face, nu se cade, nu se cuvine, nu e legal, nu e corect, nu e moral. Poate că nu reuşim din prima, nici din a doua, dar sigur vom avea succes dacă insistăm şi vrem să schimbăm ceva în bine cu noi şi în jurul nostru.

Dar mai e încă ceva important, să nu uit. Trebuie să fim reactivi la nedreptate, la ilegalitate, la minciuni flagrante, la tot ce ne revoltă. Nu e suficient să clocotim pe dinăuntru, ci e nevoie să dăm drumul la aburi şi să scriem, apoi, cu degetul pe geamul aburit exact ce ne revoltă. Fiindcă scrisul rămâne!