POEZIE

Ioan Alin Gabor

partea dreaptă

ne-am întâlnit din întâmplare în birt, m-a rugat să iau loc la masă,

era singur, nu aştepta pe nimeni.

mi-a oferit o ţigară, a comandat o bere,

apoi mi-a spus sec: mă lasă partea dreaptă,

anafura mă-sii, şi a izbucnit în râs. uite, mâna dreaptă

am avut-o ruptă din cot, la picior am avut accidentul acela oribil la piscină,

dacă mai ţii minte,

pe braţ m-am ars urât şi mi-a rămas cicatricea asta albicioasă

care te trimite cu gândul la un tatuaj scos cu laserul. ce să mai vorbesc

despre plămânul drept care s-a oprit

odată cu ceasul de mână când m-am îmbolnăvit de pneumonie

în urmă cu vreo doi ani, ochiul drept este mai mic decât cel stâng

şi văd din ce în ce mai neclar cu el.

îl priveam tăcut de parcă aş fi avut în faţă un mulaj de ipsos folosit în licee

la orele de biologie, cu organele, ţesuturile roşiatice, vinişoare, capilare, oasele craniului, jumătate de creier,

la vedere pe partea dreaptă.

am adăugat, ca să ne descreţim puţin frunţile, ar trebui să citeşti doar autori cu viziuni de stânga, să contrabalansezi oarecum problema.

în noaptea aceea, cât mai rămăsese din ea, am visat mult.

îmi aduc aminte doar atât:

m-am trezit să merg la baie şi când am dat să mă privesc în oglindă

am realizat că jumătatea dreaptă a feţei nu mi se vedea.

m-am panicat şi sudoarea acră a început să şiroiască pe oglindă

unde stătea scris pe partea lipsă a feţei următorul text: „ uite, orice realitate care merită osteneala ţi se dezvăluie prin intermediul cuvintelor, restul lasă-l maimuţelor sau muşcatelor ”.

în timp ce scriam m-am trezit să merg la baie a bătut cineva la uşă. era administratorul care mi-a spus că vrea să verifice în baia mare dacă nu cumva am vreo ţeavă spartă în masca de sub chiuvetă. ne-am aplecat pe rând cu o lanternă să depistăm de unde vine problema. şi a avut dreptate, ţeava de apă rece din partea dreaptă a coloanei era spartă, ploua cu firmituri de nedumerire scăldate în lumina călduţă a lanternei ca un ochi de găină pe peretele mucegăit de dincolo de ţevi.

în tren cu t. s. khasis

suntem toţi trei în tren în drum spre ineu

în jur oamenii nu par deranjaţi de aerul cleios ca o bomboană

topită în palmă

regret că nu mai este vară în spaţul uşor dintre clipiri şi mă ambiţionez să desenez cu degetul

pe fereastra murdară trasee pentru bicicletă

după ce am închis ochii m-am simţit ca un supravieţuitor

al sfârşitului lumii

ca un fotograf la înmormântarea unui prieten

ca un pantof rămas fără pereche

un miros greu de la wc ne străpunge alert nările

(tu nu eşti pictor

tu nu faci tablouri îmi spunea cristi la telefon

pe când eu mă trezeam din beţia propriilor cuvinte

făcându-mi-se încă o dată ruşine

trecându-mi compulsiv mâna prin barbă

rotindu-mă în gol pe balcon)

citesc khasis pe datorie şi mi se pare lucrul

cel mai bun de făcut înaintea unei vizite de familie

şi sunetul pe care îl scoate trenul aduce cu scrâşnitul meu din dinţi

despre care îmi povesteşte ara la trezire

fiică-mea l-a desenat pe marius

bărbos plin de muşchi şi cu o inimă mare

ce-i acoperă şi pântecul

va rămâne necolorată pentru că e înăuntru şi nu se vede

mă lămureşte

în cele din urmă scăpându-şi câteva creioane colorate sub banchetă

aşa că îi dau un sms şi îl pun în gardă

apoi stăm o vreme cu ochii înţepeniţi pe fereastră

un stol de păsări face în aer un cerc perfect

stima de sine a celor din jur decade în plase de rafie miros de tutun amestecat

cu transpiraţie şi iphonuri luminându-se sporadic

stolul de păsări se regrupează rapid ca o echipă de fotbal

după marcarea unui gol

mai fugăresc cu privirea câteva clipe pe fereastră

o turmă de nori ca pe o minge de cârpe

le zâmbesc împăcat fetelor mele

şi mă scufund din nou în carte.

rem

m-am băgat cu grijă lângă ea în pat

după ce m-am asigurat că ferestrele şi uşa sunt zăvorâte

copila este acoperită şi doarme

angoasele mele stau ordonate ca hainele pe spătarul scaunului.

îi aud respiraţia şi asta mă linişteşte

îi simt trupul cald întins lângă al meu

mâna mea stângă se întâlneşte cu mâna ei dreaptă

oboseala mea se amestecă cu oboseala ei

sub pleoape rămăşiţele zilei se transformă în vise.

îi strâng mâna într-a mea

nimic mai plăcut decât căldura degajată de palmele noastre

care asudă în voie. în labirintul liniilor din palmă rătăcesc până în zori

când lumina neonului de deasupra pultului de bucătărie

se izbeşte de lama rece a cuţitului de tăiat pâine.