LECTURI PARALELE
Radu Ciobanu
Un înţelept între fronturi*
Am străbătut în ultimele vreo trei săptămâni, la pas, captivat şi sprijinit în creion, două cărţi, de fapt două părţi ale unui diptic de istorie literară, operă a cărei elaborare a presupus durată şi tenacitate. Autorul acestui edificiu este dl Lucian-Vasile Szabo, universitar timişorean (UVT), scriitor polivalent şi totodată cercetător „de investigaţie” am putea zice, deoarece e ispitit de zone mai puţin clarificate ale istoriei literare, controversate sau încă obscure, privind îndeosebi geografia publicistică a Transilvaniei şi Banatului. Personalităţi şi publicaţii care au făcut istorie sau au fost doar prezenţe episodice, întâmplări cu consecinţe semnificative, alianţe şi mezalianţe, conflicte şi polemici urmărite cu acribie academică se configurează prin ani în captivante eseuri-sinteză, care pun într-o lumină nouă şi, probabil, definitivă diverse „cazuri”. Una dintre personalităţile predilecte care au preocupat cercetătorul ani la rând este Ioan Slavici. Lucian-Vasile Szabo a sesizat unicitatea acestuia concretizată printr-un caracter integru, de o intratabilă consecvenţă, care i-a umplut viaţa de tribulaţii suportate cu o demnitate ce nu-şi poate avea sursa decât în credinţa dreptăţii sale. După ce am ieşit din desişul epic al lucrării pe care Lucian-Vasile Szabo i-a dedicat-o, la o evaluare retrospectivă a lecturii, imaginea lui Ioan Slavici mi s-a conturat ca aceea a unui luptător solitar, surprins într-un no man's land, în care singur s-a situat şi unde e mitraliat din toate părţile. Doar că pământul acesta nu e al nimănui, ci al său, al credinţelor şi idealurilor sale, la care nu era dispus să renunţe, oricât de intense ar fi fost tirurile din jur.
Originalitatea cercetării lui Lucian-Vasile Szabo vine din faptul că a ţinut în permanenţă seama de factorul geopolitic extrem de fluctuant în timpul străbătut de Slavici şi, pe de altă parte, că şi-a conceput demersul în spiritul conceptului de geografie literară, respectiv publicistică, introdus în cercetare de criticul Cornel Ungureanu, „într-o cuprindere” – cum explică Lucian-Vasile Szabo – „ce conturează harta imaginarului celor mai importanţi scriitori români, dar şi central-europeni. Din complexitatea vieţii şi din interacţiunile cu toposul diegetic se nasc armonii, dar mai ales dispute. Vor fi traduse în artă, în opere cu pronunţat relief estetic. Metoda poate fi extinsă la o geografie publicistică (subl. RC), urmărind o hartă a raportării despre real, despre factualitatea ce constituie canonul ziaristicii generaliste. În acest mod, se conturează universul creaţiei complexului scriitor Ioan Slavici. Proza jurnalistică nu e doar un domeniu vast şi puţin exploatat [...], ci şi unul surprinzător, care scoate din umbră laturi importante ale portretului lui Ioan Slavici” (I, p.7). Am reprodus in extenso aceste explicitări ale autorului, deoarece ele reprezintă cheia înţelegerii specificităţii şi a concluziilor la care ajunge întregul său demers. Primul volum, al cărui titlu – Un alt Slavici – este însoţit de precizarea O geografie publicistică după gratii, se înfăţişează în final ca o panoramă a publicisticii din Austro-Ungaria şi România, filtrată prin viziunea foarte personală a lui Slavici, care a fost un infatigabil călător al acestui vast peisaj central şi est european din anii 70 ai celui de al XIX-lea veac, până în anii 20 ai celui următor. E un alt Slavici aici, decât cel încremenit în memoria colectivă prin imaginea didactică a scriitorului clasic, umbrit de personajele pe care le-a creat şi de care se leagă câteva titluri, dintre care unele, Mara, Moara cu noroc, Pădureanca etc., au devenit celebre. Meritul dlui Lucian-Vasile Szabo este că, într-o lucrare academică, gen îndeobşte arid, l-a re-creat pe acest alt Slavici, care este, de fapt, cel real, în ipostaza unui personaj extraordinar de viu, de mobil, de activ, de incomod, de enervant, de ticăit, de principial şi consecvent, dar în acelaşi timp virtuoz al nuanţărilor, patriot... cosmopolit, european cu moştenită etică de şirian, profet hulit în ţara lui şi, la urma urmelor, de om înţelept şi necăjit. Acest prim volum, cu evidente elemente de Bildungsroman, urmăreşte calea devenirii unei personalităţi prin reperele care au jalonat-o. Primul, pe care Lucian-Vasile Szabo în consideră fundamental, este stagiul Vienez, fără reliefarea căruia personalitatea lui Slavici nu poate fi înţeleasă. Junelui cam rustican, trecut prin şcoli ungureşti „Viena îi va oferi o deschidere nebănuită. Cosmopolitismul său şi de aici se trage, din multitudinea de relaţii cu reprezentanţi ai diferitelor popoare, şlefuit însă de modul eficient de organizare a treburilor statului, dar şi de subtilităţile de cultură şi civilizaţie din saloanele mari sau casele micii burghezii austriece. Desigur a avut şi şansa unor profesori străluciţi la Universitate. În acest fel se deşteaptă la studentul ardelean nevoia dezvoltării relaţiilor, fiind convins că poate face ceva pentru naţiunea sa, să i se audă vocea în diversitatea ameţitoare a imperiului. Nu era vocea lui Slavici, ci a unor grupări, ba chiar a unei generaţii” (I, p.41). Ulterior urmând să se vadă cum, în peregrinările sale prin oraşe şi redacţii, în călătoriile sale cu pasul, la propriu, prin Imperiu, să se desprindă de generaţie, viziunea sa să se individualizeze, glasul său să-şi dobândească acel timbru propriu cu care îşi contraria conlocutorii, lucrarea sa să devină tot mai complexă, iar el să se surprindă captiv „la mijloc”, lapidat de pretutindeni cu ura specifică celor lipsiţi de orizont. „Ioan Slavici” – scrie Lucian-Vasile Szabo – „este una din personalităţile polivalente ale Europei Centrale şi de Est. A afirma că scriitorul este o personalitate de marcă a literaturii române ar însemna, dincolo de formularea obosită, să ignorăm două aspecte importante: a) afirmarea autorului în culturi diferite; b) diversitatea exprimării, nu doar ca om de cultură (scriitor), ci şi rolul lui fundamental ca jurnalist, istoric, pedagog sau editor” (I, p.16).
Deşi devenit un familiar al universului Slavici, însuşi Lucian-Vasile Szabo se simte uneori excedat de profilul insolit al personajului şi îşi pune întrebări, căutând de îndată răspunsuri: „Oare ce avea Slavici de îi enerva pe toţi? [...] Ştia multe, lucra temeinic, se băga în toate” (I, p.16). Sau: „Sunt contradicţii în poziţionarea artistului? Sunt doar nuanţări? Sunt doar elemente de etapă? [...] Cumpănitul gazetar devine adesea şi el un provocator, în înţelesul de om care generează dispute” (II, p. 64). Disputele pe care le generează nu sunt însă iscate din spirit de controversă, de dragul disputei, ci de interminabilele disensiuni pe care le constata în mediile politice şi culturale ale societăţii româneşti pentru a cărei unitate a luptat candid şi tenace toată viaţa. Îmi amintesc acum că, pe când îmi elaboram romanul Heralzii, dedicat rolului jurnaliştilor şi a presei în Unirea de la 1918, eram consternat descoperind crâncenele discordii care bântuiau lumea elitelor româneşti, nu numai din Transilvania, cum şi uluit că, într-un asemenea climat, „Marea Unire” s-a putut totuşi realiza. Am regăsit acum în investigaţia dlui Lucian-Vasile Szabo aceeaşi atmosferă percepută şi trăită de Slavici nemijlocit, pasional şi dureros, ceea ce l-a dus la reacţii lipsite de menajamente, care au devenit una dintre sursele sale sigure de a-şi agonisi nu doar adversari, ci şi duşmani: „Ce făceau românii din regatul ungar în ajunul alegerilor din anul trecut [1910]?/ Se certau între dânşii./ Ce făceau în timpul alegerilor?/ Se certau între dânşii./ Ce făceau după alegeri?/ Se certau între dânşii./ Ce făceau când în Dieta ungară se urmau discuţiunile asupra unor chestiuni de cea mai mare importanţă?/ Se certau între dânşii şi ocărau pe cei ce-şi dăduseră silinţa a-i face să înţeleagă că, certându-se între dânşii, le fac duşmanilor neamului românesc cele mai bune servicii” (II, p. 78). E doar una din multele ieşiri asemănătoare care l-au condus pe autorul acestui studiu la constatarea că „Slavici rămâne constant în a critica elita politicii româneşti din Transilvania. Sub pana sa cad cu toţii, mai ales pentru neînţelegerile dintre ei, generate de interese politicianiste. Este unul dintre motivele pentru care şi-a atras adversităţi largi” (II, p. 78).
Aşadar, despre un personaj de o complexitate deosebită e vorba aici, mereu ex-centric în sensul etimologic, în răspăr cu locul comun şi inerţial, poliglot, călător de dragul călătoriei şi a drumului, iscoditor şi editor de documente istorice, creator al unei opere literare clasicizate, purtător al unei corespondenţe vaste, autor al unei publicistici enorme şi încă necunoscută în întregime şi al unei opere memorialistice fermecătoare ca trăire şi expresie şi inestimabilă ca document. După ce volumul întâi a fost un fel de punere în temă prin turul de orizont asupra geografiei publicistice a scriitorului, dar şi a timpului său, în cea de a doua parte a dipticului, intitulată Complexul Slavici, dl Lucian-Vasile Szabo procedează la relevarea aspectelor, unele puţin cunoscute până acum, care justifică apelul la termenul complex în definirea personajului său. Termen care, precizează d-sa, trebuie acceptat „în sens psihologic, psihanalitic chiar, al unui Slavici incomod” (II, p. 5), întrucât n-a acceptat relaţii necondiţionate etic cu mai marii vremii, dar şi pentru că a creat probleme şi contradicţii în percepţia personalităţii şi receptarea propriei opere. Dar, adaugă cercetătorul, complex a fost Slavici şi în sensul ariei neobişnuit de largi a preocupărilor sale cărora le-a dat expresie, cu mare debit şi aplomb, întreaga viaţă. În al doilea volum, aşadar, d-sa analizează pe rând toate aceste preocupări – de la cele ale militantului politic dedicat jurnalismului aferent, până la ale editorului de documente şi ale pedagogului preocupat de educaţia fetelor – care pot apărea fără o prea strânsă legătură, dar sunt, de fapt, complementare în configurarea complexităţii personajului.
E de la sine înţeles că dl Lucian-Vasile Szabo a luat în considerare practic tot ce s-a scris semnificativ în domeniu, dar a făcut-o cu spirit critic, situându-se în continuitatea cercetătorilor contemporani, precum Cornel Ungureanu sau Lucian Boia, care au introdus noi concepte şi unghiuri de abordare în cercetare. E astfel meritoriu că autorul ia în considerare enormul tezaur factual de care dispune, nu în temeiul criteriilor de evaluare ale noastre, ale celor care ştim azi ce avea să se petreacă atunci, ci în ale timpului pe care-l investighează şi ale personajelor sale, care nu puteau, cum nici noi nu putem, prevedea viitorul şi soarta idealurilor care le animau. După cum nici reciproca, adică perpetuând în contemporaneitate criteriile unui timp revolut, nu poate duce la nimic bun. Soluţia este evaluarea lucrurilor dintr-o echidistanţă rezonabilă, capabilă să protejeze adevărul de imixtiuni umorale. E un principiu pe care, într-un fel sau altul, Lucian-Vasile Szabo îl mărturiseşte de mai multe ori ca modalitate de abordare atunci când „Lucrurile sunt delicate şi complicate” (II, p. 27), iar o formulare precum următoarea mi se pare elocventă pentru acurateţea interpretativă cu care d-sa a abordat dificilul subiect Slavici: „[...] ar fi greşit să judecăm acele fapte sau spuse prin prisma argumentelor de astăzi. Şi mai periculoasă ar fi ideea, cum se practică uneori prin istoriografia românească sau maghiară, de a discuta prezentul cu mijloacele unui trecut dureros, dar demult... trecut” (II, p. 150).
Dar, dincolo de complexitatea personajului, ceea ce impresionează în existenţa lui Slavici, aşa cum apare din reconstituirea întreprinsă de dl Lucian-Vasile Szabo, este cantitatea imensă de muncă pe care i s-a întemeiat existenţa. Omul acesta n-a cunoscut repausul, ca şi cum un blestem l-ar fi mânat din urmă, a muncit oriunde, şi în spital şi în temniţe, şi până în clipele din urmă. Acesta a fost modul lui de a fi. Şi mi se pare semnificativ că el însuşi – întâmplător sau nu – nu vorbeşte despre muncă, vorbă slavonă, care, la obârşie, înseamnă trudă, chin, iar el îi detesta pe slavi şi în primul rând pe ruşi, ci foloseşte cuvântul latinesc lucru, cu înţeles de activitate liberă, profitabilă, inclusiv în sens moral, spiritual. Încă din 1871, pe când nu avea decât 23 de ani, are revelaţia lucrului ca sens al vieţii şi temei al educaţiei. Exista în viziunea sa, cum spune Lucian-Vasile Szabo, „[...] un farmec al vieţii dat de împlinirea scopurilor. Totul este făcut pentru ca omul să se simtă (mai) bine, spiritual şi material. Totul este deşertăciune dacă nu există o satisfacţie a datoriei împlinite, dar şi un confort existenţial” (II, p.189). Mai mult: se pare că plăcerea şi „confortul său existenţial” stăteau în lucru, aşa cum el însuşi, Slavici, îi mărturisea epistolar, mai târziu, prietenului Vasile Mangra: „Eu unul niciodată nu am lucrat ca să câştig, ci numai din îndemn, căci sufletul meu era plin de gândiri. Lucrez şi voi lucra fără a gândi la foloasele ce pentru mine ori pentru alţii lucrarea mea poate să aducă. Cerc un singur folos: plăcerea ce aflu în lucrare” (I, p.59). Mărturisirea lui Slavici valorează cât un certificat de autenticitate. Pentru că adevărat spirit creator e doar cel care cunoaşte şi trăieşte voluptatea lucrării, de care e dependent ca de un drog.
Chiar în debutul lucrării sale, dl Lucian-Vasile Szabo recunoaşte că „despre Ioan Slavici mai sunt multe de spus” (I, p. 6). După ce am parcurs tot acest edificiu impunător, afirmaţia mi s-a părut surprinzătoare. Dar, într-adevăr, dacă încă nu se cunoaşte încă nici măcar tot ce a scris, e plauzibilă. În mod cert unul dintre aspectele mai puţin cunoscute, pe care şi dl Lucian-Vasile Szabo l-a abordat doar tangenţial, este viaţa sa privată. Or, Slavici a fost căsătorit de două ori, a avut patru copii, a suportat serioase probleme de sănătate, a fost întemniţat şi de unguri, şi de români, şi n-a avut niciodată un loc al lui, un cămin, o Acasă a intimităţii de durată. Toate acestea, care au avut fără îndoială o înrâurire insidioasă asupra întregii sale viziuni existenţiale, rămân încă a fi revelate. Anvergura şi profesionalismul lucrării dlui Lucian-Vasile Szabo ne oferă însă un fel de imagine 3D a unui Slavici la adevăratele sale dimensiuni, demn de veneraţia posterităţii. Orice ar urma de acum, ar fi doar nuanţe. Esenţialul s-a rostit aici, în această lucrare, devenită acum de obligatorie referinţă.
* Lucian-Vasile Szabo, Un alt Slavici. O geografie publicistică după gratii. Timişoara. Editura Universităţii de Vest, 2012; Lucian-Vasile Szabo, Complexul Slavici. Timişoara, Editura Universităţii de Vest, 2013.