LECTURI PARALELE
I. Funeriu
Errare humanum … *
Cartea Tranziţia şi incertitudinile limbii, apărută recent la Editura Universităţii din Oradea sub semnătura lui Dumitru Vlăduţ, continuă cu un nou episod semnificativ un serial început acum vreo 60 de ani de revista „Cum vorbim”, girată de nume mari ale lingvisticii noastre precum, între alţii, acad. Al. Graur. Mulţi filologi, pe care nu-i numesc de teamă că aş putea omite nume importante, au continuat până azi să-şi spună cuvântul în legătură cu utilizarea corectă a limbii române. Au făcut-o la radio, apoi la televiziune, în reviste de lingvistică sau de cultură, în rubricile unor cotidiene centrale sau locale şi la şcoală.
Cu toate acestea, limba română „se află într-un proces de degradare care s-a accentuat după 1989” (Nicolae Manolescu, citat la p. 9 a cărţii.) Se pare că ne aflăm în faţa unui paradox: limba se degradează pe măsură ce se înmulţesc reacţiile împotriva erorilor! Nu e chiar aşa: libertăţile dobândite după 1989 au dus la descătuşarea exprimărilor în spaţiul public. Au apărut sute de ziare, zeci de studiouri de radio şi de televiziune, sute de edituri. Mii, poate, de autori scriu şi vorbesc zilnic în mass-media, însă nu toţi au pregătirea necesară pentru a o face impecabil. Nu-i de mirare atunci că în aceste hectare de texte buruienile proliferează cu nemiluita, în cât lucrările normative continuă să-şi dovedească utilitatea.
Dumitru Vlăduţ reuneşte într-o astfel de carte o parte din emisiunile de cultivare a limbii române susţinute de d-sa săptămânal, de-a lungul a patru ani (2011–2014), la Radio Timişoara. Am ascultat deseori aceste emisiuni şi constat acum că ele au fost reproduse în volum aidoma, cu scopul neîndoielnic de a le conserva specificul de text vorbit. De altfel, pentru un ochi expert, oralitatea stilului e evidentă. Cred că a procedat corect. Ne-a pus astfel în faţă un text colocvial şi prietenos, dar mai ales senin. Mărturisesc că m-am temut, cunoscându-i intransigenţa structurală, de o atitudine iacobină pe care dl Vlăduţ o manifesta din când în când în raport cu impostura intelectuală. Nu s-a întâmplat astfel. Derapajele au fost scoase la iveală fără compromisuri, dar au fost îndreptate cu înţelegere şi, spre uimirea mea, chiar cu blândeţe uneori; el a înţeles că lejeritatea stilului şi urbanitatea tonului sunt mai eficace decât vehemenţa verbală, ceea ce nu-l împiedică totuşi să recurgă la ironie, ba chiar la sarcasm mai ales atunci când gafele aparţin unor impostori cu pretenţii intelectuale sau unor indivizi în mâinile cărora se află destinele noastre, precum politicienii. Acestora din urmă le dedică spre sfârşitul cărţii două capitole copioase în care facem cunoştinţă cu verbul caustic al autorului. De altfel, intenţia polemică cu factorul politic e anticipată subtil prin acel moto (de la începutul cărţii era să zic, dar mă abţin, întrucât autorul ne avertizează la p. 72 că formularea ar fi redundantă):
caesar non supra grammaticos
prin care atrage atenţia că nimeni, nici chiar Kaiserul (sau, mă rog, Ţarul), nu e deasupra gramaticii (stricto sensu : deasupra gramaticienilor) şi că nu are de gând să manifeste îngăduinţă faţă de abuzurile politicienilor în materie de limbaj. Şi totuşi, el înţelege că nimic nu e perfect pe lumea asta, vorbeşte chiar de fatalitatea lui errare, dar se arată necruţător cu... perseverare. O spune explicit: „Erori gramaticale pot exista la destule persoane potrivit principiului «errare humanum est», dar ele pot fi incidentale datorate neatenţiei , oboselii etc. […] Problema e stăruinţa în erori, gravitatea acestora, frecvenţa lor, potrivit principiului «perseverare diabolicum»” (p. 13). E o pedagogie superioară în această atitudine indusă de perspectiva imperfecţiunii condiţiei umane înseşi de care autorul e tot timpul conştient.
Pe la mijlocul anilor '90 am susţinut şi eu un serial radiofonic de o factură asemănătoare şi cunosc bine la ce îngrădiri eşti supus atunci când accepţi o atare misiune. În primul rând, eşti obligat să te limitezi la cele 4–5 minute cât îţi oferă spaţiul de emisie şi atunci există riscul să reduci totul la aroganţa unor formulări imperative ex cathedra precum: „aşa da, aşa nu!”. Nu prea eşti de acord pentru că simţi nevoia să-ţi motivezi aserţiunea, convins că numai aşa îl poţi lămuri pe ascultător că ai dreptate în ceea ce spui şi numai aşa ai şansa ca recomandările tale să fie urmate. E aşadar nevoie de un efort susţinut de concentrare a expresiei pentru a-ţi atinge obiectivul; tot ceea ce spune dl Vlăduţ dovedeşte adecvare la acest imperativ. Autoritatea-i filologică este evidentă; din păcate, constrângerile de care vorbeam l-au împiedicat, nu o dată, să explice până la capăt fenomenele pe care le supune atenţiei. Şi atunci el se cantonează în sincronie, nu coboară în istoricul problemei decât rar, iar când timpul nu-i permite să epuizeze argumentaţia renunţă la acel autoritar magister dixit, apelând la notoritatea unor surse clasice precum dicţionare şi lucrări academice. Conştient de parcimonia analizei, la sfârşitul cărţii el prezintă cititorilor (între care estimează cu dreptate că mulţi nu sunt lingvişti) o listă bibliografică de natură să-i incite la lectură pe cei care simt nevoia unor lămuriri suplimentare sau vor să aprofundeze chestiunile în discuţie. Se întâmplă uneori ca subiectul abordat să necesite conexiuni culturale şi, din fericire, timpul afectat comentariului să permită acest lucru. Atunci autorul se simte deodată în largul său şi ne oferă cu voluptate filologică şi apetit asociativ pagini memorabile. (Vezi în special capitolele despre expresii şi maxime celebre, precum şi consideraţiile rafinate privitoare la fondul spiritual al arealului romanic.)
Răsfoind această carte m-am întrebat ce ar putea avea ea specific în comparaţie cu atâtea alte cărţi consacrate cultivării limbii. După ce am parcurs-o de la un capăt la celălalt mi-am dat seama că ea se distinge în primul rând prin bogăţia materialului investigat. Nu pot detalia aici inventarul faptelor pentru că e enorm, dar simpla lectură a cuprinsului (80 de „capitole”!) ne lămureşte asupra acestui aspect. Ştiu că de mai bine de 15 ani dl Dumitru Vlăduţ susţine un curs despre corectitudinea limbajului la o facultate de drept. Sunt sigur că în acest răstimp toate lecturile sale au trecut prin sita deasă a controlului lingvistic, chiar dacă interesu-i personal viza subiecte de natură literară, ştiinţifică sau de divertisment (nici măcar mica publicitate n-a scăpat de control). Într-un cuvânt: tot ce a trecut estropiat de ignoranţă pe sub dioptriile de batiscaf ale ochelarilor săi a fost înregistrat cu grijă şi comentat. Greu de găsit o altă lucrare a genului care s-o concureze în această privinţă. De aici, ca şi din limitarea temporală a emisiunilor radiofonice, i s-ar fi putut trage cărţii un neajuns organizatoric, căci abundenţa exemplelor poate duce la o dispersie îngrijorătoare, la haos chiar. Dl Vlăduţ, beneficiind de experienţa didactică ce te obligă la sistematizare, a surmontat pericolul printr-un efort organizatoric deloc facil. Cititorul poate observa că în expunerea faptelor el n-a urmat strict criteriul cronologic al emisiunilor radiofonice, deşi nu l-a ignorat întru totul, ci a grupat faptele pe categorii ca să poată fi urmărite sistematic. A transformat astfel un megadepozit en gros într-o serie de buticuri specializate, facilitând, pe de o parte, lectura şi, pe de alta, asigurând rapiditatea cu care cititorul interesat de un anumit aspect să-l poată depista.
Tot la început m-am mai gândit la un aspect: cărei categorii de cititori se adresează cartea? N-am putut răspunde la întrebare dintr-un motiv simplu: ea se adresează tuturor românilor, pentru că toţi folosim limba română şi nimeni nu poate afirma că o cunoaşte în toate ungherele ei ascunse. Dacă ne obstinăm să vânăm greşeli, putem constata că imperfecţiunea condiţiei umane despre care vorbeam la un moment dat, ne oferă ocazia să le descoperim şi la cei mai rafinaţi filologi. Am cunoscut mulţi lingvişti, oameni de cultură, pe alţii i-am citit ori i-am auzit la radio sau i-am văzut la televizor. Nu vreau, prin exemplele mele, să denigrez pe nimeni, nici să emit aici consideraţii filozofice pe tema idealului lingvistic, dar o listă de erori pe care le-au săvârşit unii dintre aceştia reproduc totuşi aici: un notoriu lingvist zice: „jumătatea mai mare a Banatului”, altul, de acelaşi calibru, cu studii doctorale la Paris, pronunţă élibération în loc de libération. Pe un celebru romanist l-am auzit rostind ori în loc de or. Un ziarist temut, cu un simţ lingvistic remarcabil, atent la acurateţea limbii şi necruţător cu confraţii, zice: „aniversarea de 30 de ani de la”..., formulare nefericită căci anul (annus) e cuprins în ani versare; altul, ziarist şi mai bătăios, rosteşte mass-media ca în engleză: masmidia, dar îl acordă cu pluralul ca în latineşte, demonstrându-ne că nu numai gospodinele încurcă borcanele. Un iubit eseist (eu îl ador!) zice pă şi dă în loc de pe şi de, dar nu renunţă, deşi i-am spus-o. N-am fost scutit de erori în ceea ce am scris (în această recenzie am ascuns intenţionat una), am suferit când le-am descoperit post factum…, prin urmare nu dau lecţii nimănui. Am scris aceste lucruri pentru a-mi justifica opinia exprimată despre utilitatea cărţii pentru toţi românii, din moment ce oameni cu autoritate în materie, academicieni printre ei, pot avea sincope în utilizarea impecabilă a limbii. Iar dacă până şi nemuritorilor academicieni le poate fi utilă această carte, atunci nu văd de ce ar fi ea inutilă muritorilor de rând. Citind-o cu serenitate, toţi avem de câştigat. Aşadar: bonne lecture!
* Dumitru Vlăduţ, Tranziţia şi incertitudinile limbii, Editura Universităţii din Oradea