LECTURI PARALELE
Lucia Cuciureanu
O întrebare bună face cât o mie de răspunsuri*
Întâi de toate, trebuie să fac o remarcă: la primirea cărţii m-a cuprins o bucurie dulce, însoţită de o curiozitate uşor temperată, la fel ca atunci când, pe insula Ada Kaleh, Ismail îmi pregătea, cu mare dibăcie şi răbdare, o cafea la nisip. Mă refer, desigur, la prezentarea grafică. O ţinută elegantă**, culori plăcute ale copertelor, ilustraţii/ titluri/ întâmpinări cu amprente umane şi texturi ale lemnului nobil, oricare ar fi el. Referitor la titlu cărţii, nu, nu este o carte destinată avocaţilor. Dar, da, e o carte cu poze superbe (grafică).
O să mă enervez dacă mă veţi întreba cine e Liviu Georgescu. Vă spun foarte pe scurt: tipul e din '58, e medic la New York (plecat din '89 din România, habar n-am cum, dar bine că a făcut-o). Are o prezentare detaliată pe Wikipedia. A fost remarcat de Nicolae Manolescu, Mircea Martin, Irina Petraş, Alex Ştefănescu, Daniel Cristea- Enache şi alţii, plus că a primit câteva premii importante.
Acum, închipuiţi-vi-l pe Robinson pe insula Tortuga. Eşuat, trist, plin de îndoieli. Și cu foarte multe întrebări existenţiale, începând cu deja clasica „de ce?”. Liviu Georgescu nu mizează pe răspunsuri pentru că ştie foarte bine că o întrebare bună face cât o mie de rezolvări. Foloseşte tertipuri pe care doar matematicienii cu părul vâlvoi le folosesc, încercând (şi reuşind) să demonstreze o teoremă absolut complicată prin simplităţile ei nenumărate. Mă refer la o inspirată alegorie spirituală, împănată cu vedenii, complicităţi, nesiguranţe. Un fel de revoltă între vibraţia fiinţei şi cosmos, între tot ce poate fi cuprins prin sintagmele forţate voit de mine „non-viaţă” sau „non-moarte”: „moartea lasă în urmă un gol care vibrează/ şi-alină şi cântă” (p.26).
Am spus că e o iniţiere? Spun acum: e o iniţiere în mitul căderii. „Fiindcă dacă n-ar fi o fiinţă căzută, omul n-ar avea nevoie de mituri”, cum bine spunea Constantin Noica. Nu vreau să complic lucrurile, dar această iniţiere ar trebui să poarte, mai degrabă, numele de post-iniţiere, cum ar veni, post-apocalitică.
Trebuie să-mi recunosc o prejudecată fără de care nu pot merge mai departe: îmi schiţasem un plan cu descoperirile mele din text. Era (este) un filon liric, altul filosofic, altul al întrebărilor (voit inocente) şi, nu în cele din urmă, ca să nu-mi scape măcar un clişeu, filonul stilistic, (Doamne, era să uit de fiorul universalităţii). Nu pot fi despărţite. Asta e. Textele din carte sunt ca iedera. N-o poţi da jos de pe ziduri fără să dărâmi zidurile. Cred că Liviu Georgescu e un bun anestezist. Pentru că pe mine m-a anesteziat local. Hegel spunea: „între muzică şi pictură există poezia, însă la un alt nivel”. Evident, unul superior. Dar ce-mi spune anestezistul? Stai liniştită, „Nu încerca să convingi, nu stărui, fii doar forma strigătului/ pe care l-ai auzit în inimă, forma pură ţâşnirii.” (p. 49).
Prin anii '70 citeam în revista „Secolul XX” despre un austriac, sculptor, care se plimba prin Viena cu nişte maşini VW împodobite cu ţevi şi oglinzi. Concepuse şi „Teoria Oglinzilor.” Maşinile se numeau „Sculpturi mobile”. Iată cum arată acestea în zilele noastre: „Smulgerea de sine în alt sine şi înapoi în sine” (p. 56). Dar mai cu seamă aceasta: „Ochi liberi, fără capcane, deplini. Neîntorşi/ către propria privire, spre-a o înveli în alţi ochi/ mai captivi decât primii şi învăluiţi în mârâituri, / aşa cum ar fi o deschizătură înfundată cu ochi […]/ Căutătură cu toţi ochii deodată.” (p. 41)
Uneori e Profetul lui Kahlil Gibran, care spune poveşti cu tâlc, dar care tace mâlc, alteori găseşte acel ritm suav, liniştit şi suficient de distant folosit de Mircea Ivănescu. E Liviu Georgescu.
* 11 întâmpinări, Liviu Georgescu, Editura Brumar, 2014, Timişoara
** Editor: Robert Şerban, Coperta: Loredana Tîrzioru, Layout: Camelia Dogioiu, Ilustraţii: Stanislav Cebanenco