PRE-TEXTE

Constantin Dehelean

Despre libertate (!)

Am pus intenţionat, în titlu, între paranteze, semnul exclamării. În textul titlului semnul subliniază, o dată în plus, gravitatea şi greutatea, precum şi semnificaţia termenului şi a conceptului de „libertate”. Pentru mine, cel care se încumetă să reflecteze asupra acestui deziderat, libertatea devine un subiect permanent de reflecţie. Între concept şi starea de libertate, este foarte greu, dacă nu imposibil, să te aşezi, aceasta dovedind plenaritatea, dar şi plenitudinea, atât a conceptului cât şi a stării de libertate.

Libertatea de a face un lucru, sau de a nu-l face, nu este o opţiune. „Constrângerea” la libertate, extincţia la aspiraţia plenară a libertăţii, ne duce până acolo încât „devenirea” libertăţii ajunge a fi o sclavie a pasiunilor noastre.

„Alegerea” drumului către libertate, fanatismul acesteia, secondat de un anumit scepticism, fac „cărarea” plină de sinuozităţi şi de im/previzibilităţi. Îndoiala firească a omului faţă de drumul ales, neliniştea fiinţială, vibrează puternic într-o luptă, într-o încrâncenare, ca într-n pas al desprinderii de sclavia destinului. Libertatea este, până la urmă, ceea ce avea predestinat adamicul homo, înainte de a fi om pur şi simplu. Aspiraţia permanentă, eternă, face din libertate un ceva care s-ar putea să nu fie atins niciodată.

De aici şi opinia că omului îi trebuie atât de puţin ca să se apropie de libertate. Şi implicit să se apropie de nucleul libertăţii care este fericirea... Multe dileme!... Pofta animalică poate deveni aspiraţie umană. În lăcomia noastră de a ne aşeza cât mai aproape de pidestalul libertăţii, străbatem drumuri şi scări necunoscute. Mulţi filosofi şi moralişti, porniţi pe aceste drumuri şi scări, constată că, la finalul urcuşului, nu găsesc decât un miraj. Fata morgana „ saltă ” miraculos către alte piedestaluri, care generează alte lumini, alte orizonturi miraculoase.

Infinitul!, acesta este drumul către libertate!

În perimetrul dintre dorinţe şi împlinirea lor, omul (evident o entitate spirituală) devine din ce în ce mai „însetat”. Pe parcursul drumului către aceasta, o altă libertate, transcedentă, dar şi imanentă, în aceeaşi măsură, se arată la orizont. Un carusel învârtit de aspiraţii, de nelinişti la fel de transcendente şi de imanente, „îndeasă” tot mai numeroase condiţionări şi nelinişti în suma întrebărilor şi a dilemelor ivite pe parcurs. Multiplicarea la nesfârşit dovedeşte că mintea omului, iscoditoare şi neliniştită, este atât motorul cât şi combustibilul care construieşte drumul spre Înainte.

Neliniştile, nemulţumirile noastre, pot fi duse însă şi spre fundături. Decăderea morală şi spirituală a societăţii a dovedit că pot exista hiatusuri, relocări de energii, reevaluări de concepte şi de unelte. Sfinţii Părinţi, pornind de la analiza „libertăţii biblice”, ne avertizează că patimile (libertăţile exacerbate) micşorează omului gradul de libertate. Libertatea tonifiată de dorinţa fizică, dar şi spirituală, pierde din idealul ei mistic. În urcarea pe treptele acesteia, noi oamenii vom renunţa până la urmă la anumite fapte, devenite reziduale, pentru a câştiga noi spaţii în acest timp al implacabilului. Ne vom bucura, este necesar, de treptele cucerite la momente date. O dată cu bucuria cuceririlor se naşte, firesc, o nouă luptă, poate şi mai grea decât prima. Libertatea devine astfel un ideal...

Cealaltă alternativă este a renunţării la orizontul necunoscut. Înfrânarea, drumul către libertatea interioară, nu sunt alternative ale aspiraţiei, ci „urcări” în sine. Interioritatea este a doua cale. Certitudinea sinelui este un alt soclu al libertăţii. Sinele, cunoaşterea lui, este calea prin simplitate. În acest alt cosmos, lucrurile reci, conturate de concret, sunt de prisos. Aspiraţiile au alte dimensiuni. Cosmosul interior, este un „ alter ego ” al meditaţiei, al efemerităţii. Atemporalul, spaţiul interior, înalţă „în sine” pe om. Pitagora, stoicii, Socrate, Seneca „purtau” umanul în „cetatea interioară”. Este bine de ştiut că aspiraţia întru libertate nu se poate declanşa decât dacă omul nu parcurge în paralel şi drumul către sine. Acceptarea sinelui, condiţie sine qua non a identitatii, generează individualitatea.

Acceptarea individualităţii, a adevărului concret, este punctul de plecare pentru construirea societăţilor. Oamenii devin un binom (sinele + cetatea). Tocmai de aceea Libertatea este o construcţie socială. Omul – „animal social” – trebuie să se fixeze într-o altă entitate, şi anume „ceilalţi” împletită cu ceea ce este „sinele”.

Libertatea, devenind un liant între „sine” şi „societate”, devine cheia tuturor lucrurilor.

*

În Vechiul Legământ (Exodul) libertatea tribului, animalizat de robie, se transformă, prin „porunca” lui Dumnezeu într-un ideal vag, plutind peste turmă, peste încercările prin care trece poporul; „vămile pustiei” generează zvârcolirea umană, încă nedesprinsă de rănile celor care acceptaseră biciul robiei. O robie congenerică,. Omul adamic era aproape mort. Va mai dura până să se nască a doua oară. Moise „sacrifică” turma îndobitocită, fără aspiraţii şi fără idealuri. Rătăcirea prin pustiul fără orizont este emblematică. Omul Adam pendulează pe o traiectorie viaţă − moarte – viaţă.

Tatăl, autoritar, „porunceşte” libertatea. Peste milenii, Omul Noului Legământ realizează că „asprimea lui Dumnezeu este mai gingaşă decât blândeţea omenească, iar constrângerea lui este libertatea noastră” (C. S. Lewis). Ţara Făgăduinţei este libertatea însăşi. Cei patruzeci de ani parcurşi prin deşert sunt un calvar. Aspiraţia spre zenit, frângerea lanţurilor, sunt, alături de călăuzitorul Moise, „agenţi ai libertăţii” (G. Liiceanu).

Drumul spre libertate este acela al flămândului nemâncat. Un nou început, un nou calvar, generează un alt început, un alt calvar. Drumul prin pustie nu are tăgada interiorităţii. Turma se comportă ca un roi de albine dus, încă nu se ştie către ce, de o matcă – Cuvântul Tatălui. Sinele încă nu este întrupat. Moise este doar un stindard, o călăuză. Destinul implacabil, venit de undeva de Sus este cel care se revoltă. Rătăcirea omului oblăduit de destin este calvarul pe drumuri nebătătorite spre o „Lume nouă”. Individul încă nu e născut în Exod. Frământarea gloatei animalice încă nu lasă să se vadă Orizontul şi să se nască Omul. În singularitatea lui, Moise nu are puterea să genereze alţi „agenţi ai libertăţii”. Aceştia vor trebui să se nască în timp. „Istoria libertăţii este un raport subtil între puţini şi mulţi.” (G. Liiceanu)

Când cei puţini, care vor veni − vor adăsta, din viitor − vor deveni Oglinzi pentru semenii lor, oamenii vor „accesa” prima, şi cea mai importantă treaptă a libertăţii, şi anume ADEVĂRUL. Călăuzirea prin deşert de către Unul se finalizează prin găsirea Adevărului − şi acesta − revelat prin rătăcirea turmei prin Pustiu. Libertatea Adevărului este primul ideal major al umanităţii. Evanghelistul Ioan va spune peste veacuri: „ Veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face slobozi”.

*

Până astăzi, istoria Omului este o pendulare, uneori dezorientată, pe cărarea spre Adevăr. Libertatea acestuia se conturează prin puterea lui, a omului, de a afla adevărul. Adevărul este libertatea în Sine. În măsura în care acesta se multiplică într-o masă consistentă, adevărul devine înţelepciune. Parcursul umanităţii, în timp, dă lecţia libertăţii prin prisma înţelepciunii generatoare de putere.

Iniţiator a unei alte parcurgeri, prin alt deşert, a unei alte tentative de exod, prin revelarea unei alte trepte de revelare, este Socrate. Acesta îşi îndeamnă discipolii pe cărările spre libertatea individuală. Îndemnul lui Socrate se adresează „indivizilor”. Turma va rămâne în urmă, sau se va dispersa. Se va perima de la sine. Grecul are în vedere „valorile morale”. Iluminarea lui vine din orizontul, din perspectiva unei alte lumi, Lumea nouă.

Iubirea, un alt corolar alături de Adevăr, construieşte Binele. Iată că cele trei cărămizi ale viitoarei construcţii care se va zidi − libertatea în sine − şi care formează unghiuri şi repere, altele, prin care Omul devine LIBER. Prin ADEVĂR, IUBIRE şi BINE se va construi DREPTATEA.

Adevărul, Iubirea, Binele şi Dreptatea vor fi, spune istoria, noduri prin care se vor naşte acum, odată cu individul, cele patru puncte cardinale ale Libertăţii.

Iluminatul Socrate se expune în faţa gloatei, a turmei. Pentru a dovedi că noul lui edificiu este primordial, renunţă cu seninătate la lume, la lumea trivială, veche, fără orizonturi, pentru a deveni nemuritor, mai apoi, prin discipolii lui, într-o lume nouă. În fapt, nemurirea lui este firească. Fiinţa lui devine, iată, un „agent al libertăţii”. Ca reformator spiritual, Socrate a fost privit cu rezervă. O stranie coincidenţă între el şi Moise este că societatea (în formare) nu realizează imediat mesajul lui. Primit cu îndoială, mesajul se coagulează prin discipoli. Începe, pentru umanitate formarea elitelor ca „agenţi al libertăţii” (G. Liiceanu). Contemporanii acestuia, pe lângă admiraţie, îl înconjurau cu neîncredere, cu ironie, cu teamă. Acestea erau stările descompunerii lumii vechi.

Un anumit fel de nebunie defineşte la Socrate un alt mod de a gândi, un alt mod de a înţelege lumea, şi de a se înţelege pe sine. O „nebunie” revelată. O răsturnare a modelelor anterioare (aidoma spargerii idolilor din pustia lui Moise) fac ca aura lui Socrate să fie definită ca „nebunie”. Nebunia lui era o formă de tranziţie între cele două lumi. Dar, încă în epoca lui, nebunia era socotită de origine divină („theamania”), alternând când „ca un dar”, când „ca o pedeapsă” trimisă oamenilor de zei. Această dublă polaritate o regăsim transferată din vremea Exodului (Moise ia, adeseori, imaginea unui nebun în faţa turmei) şi la Socrate şi, mai târziu la Sf. Pavel. Răbufnirile lui Socrate sunt efectul nevoii de libertate. „Daimonionul” socratic este plenitudinea unei nevoi plenare de libertate. Totul formează un nod primordial, care se cere a fi generatorul libertăţii omului.

Prin psihicul lui, Socrate ne duce spre înţelegerea profundă a persoanei umane. Cunoaşterea (şi, implicit, cunoaşterea de sine) duce la fericire. Pentru Socrate, fericirea dată de cunoaştere nu este o calitate a fiinţei umane, ci calea care conduce la dobândirea virtuţii libertăţii.

Toate „căile” parcurse de Om nu sunt altceva decât dorinţa, veşnic neîmplinită, către libertate. Lumea precreştină este „bântuită” de dorinţa de libertate într-o derută ascendentă. Vor mai trece secole până când sceptrul şi stindardele libertăţii vor flutura printre oameni. Vor veni noi confruntări în lumile, şi între lumile, care încep a se forma. Vor mai trece secole până Fiul Omului, Noul Adam, va răscoli letargia şi ipocrizia vietăţilor care, în timp, vor forma Cetatea, himere care vor bântui omenirea în drumul ei către mirajul libertăţii.