BIBLIOTHECA UNIVERSALIS
Jack Spicer (30 ianuarie 1925 – 17 august 1965) este un poet american iniţiator al mişcării avangardiste San Francisco Renaissance, din care au mai făcut parte şi poeţii Robert Duncan şi Robin Blaser. De-a lungul scurtei sale vieţi a publicat extrem de puţin, doar şapte broşuri foarte scurte de versuri, iar după moarte a lăsat în urmă un cufăr plin cu manuscrise pe care prietenii săi, Peter Gizzi şi Kevin Killian, le-au adunat în volumul My Vocabulary Did This to Me, cuprinzând toată opera poetică a lui Spicer, premiat cu American Book Award în 2009. Dincolo de simpatiile făţiş exprimate pentru cultura gay, Jack Spicer a format şi influenţat un cerc foarte select de poeţi precum Jack Gilbert şi Richard Brautigan, ultimul dintre ei dedicându-i celebrul său roman, La pescuit de păstrăvi în America. Poemele au fost selectate din volumul My Vocabulary Did This to Me, Wesleyan University Press, Connecticut (2008).
Jack Spicer
Hisperica Famina
Ioana d´Arc
A construit o arcă
În care a semănat
Trei boabe de mazăre
– Aţi putea traduce acest poem în engleza nouă? –
În arcă
Erau trei fantome
Pe nume Hymen, Simon şi Bynem
– Ar putea fantomele să traducă aceste poeme în
engleza nouă? –
Eu, ei, el, ea
Eu, ei, el, noi înşine, ea.
Urmele lăsate de oi sunt fidele străinilor
Dante ar fi învinuit-o pe Beatrice
Dacă ar fi prins-o vie într-un bordel local
Iar Newton gravitaţia
Dacă merele ar cădea de jos în sus
Cuvintele, vreau să spun,
Se întorc în mod ciudat împotriva celor care le folosesc
Salut – spune mărul
Cu toţii suntem obiecte.
Un poem de ziua dadaiştilor, 1 aprilie, 1955
Măi dragă,
Diferenţa dintre dadaism şi barbarie
E diferenţa dintre un avort şi un vis umed.
Avortul
E un sacrificiu conştient din trecut, echivalent cu mâzgălitul unei
Mustăţi peste figura Mona Lisei sau lepădarea
De copiii legitimi.
Celălalt, dragă, e lepădarea
De copiii nimănui, e barbaria, e un eschimos
Cuprins de amoc într-un muzeu, e Boemia
Renunţând la oraşele pe care nu le-a cucerit niciodată.
Un vandal dezgustător care se pişă pe o statuie nu-i totuna cu Phidias
Care se pişă pe o statuie. Barbaria
reprezintă ceva mai puţin decât un gest.
Distrugeţi-vă zeii dacă vreţi dadaism:
Renunţaţi la vicii, ardeţi-vă tonomatul,
Mâzgăliţi mustăţi peste sunetul muzicii, pictaţi o mamă adevărată
Peste fiecare dezbatere irelevantă. Mânjiţi
Doar ceea ce vă aparţine.
„Frumuseţea e ceva atât de rar”, a zis Pound,
„Că puţini beau din fântâna mea”.
Singurul vostru drept e să vă pişaţi în fântână
Dacă tot sunteţi atât de frumoşi.
Un poem de ziua dadaiştilor, 1 aprilie, 1958
i.
Ospătarul
Are ochii de culoarea caiselor coapte
E uşor de mulţumit precum o casă de marcat
Îi place arta şi glumele bune.
Fleoşc
Face tabloul
Pleosc
Face poemul
El
Noi
Râdem.
ii.
E greu să-ţi aminteşti cine altcineva a mai murit
în afară de Dylan Thomas şi Charlie Parker
Au murit căutând frumuseţea în lumea
ospătarului
Un individ, alt individ, un individ, alt individ
au murit căutând frumuseţea
Până şi ospătarul a murit
iii.
Dante şi-a suflat nasul
Şi nasul i-a zburat în palmă
Rimbaud şi-a frânt gâtul
Încercând să tuşească
Dadaismul nu e o glumă
Ci un asalt serios
Asupra artei
Pentru ca arta
Să poată fi gustată de ospătar.
iv.
Ospătarul nu e Statele Unite
Nici intelectualul
Nici măcar ospătarul
El e fiecare nemernic ce nu a plâns
Când a citit acest poem.
Muza tragică
Şoricioaicele sunt fiicele Memoriei (abia mai târziu devin Şobolănoaice) şi Doamna Siddons e o actriţă din secolul XVIII pictată de Gainsborough sau careva.
Tragedia are limite precise pe care Infernul nu le poate cuprinde. Ceea ce cam dă peste cap călătoria Poetului şi a Poemului prin Infern şi din această cauză ambii încep să protesteze.
Un poem fără o singură pasăre în el
Ce pot să-ţi spun, dragă,
Atunci când îmi ceri ajutorul?
Nu cunosc viitorul
Şi nici măcar ce fel de poezie
Vom scrie.
Sinucide-te. Ia-o razna. Alţii mai buni
Decât noi au încercat deja.
Te-am iubit cândva
Dar nu cunosc viitorul.
Singurul lucru pe care îl ştiu e că iubesc
Tăria de caracter a prietenilor mei
Şi măreţia lor
Şi urăsc felul în care trupurile lor trosnesc atunci când mor
Şi sunt devoraţi de imagini.
Spectacolul s-a terminat. Picnicul s-a terminat.
Ia-o razna. Sinucide-te. Oricum nu va mai rămâne nimic
După ce mori sau înnebuneşti,
Decât calmul poeziei.
Fortul Wayne
Un dialog între Poet şi Crăciunurile trecute.
Fortul Wayne îşi are sălaşul în fortăreaţa Americană, între California şi realitate. E un reper geografic.
Crăciunurile trecute vor să ştie mai multe decât au dreptul. La fel şi Poetul. Însă niciunul dintre ei nu e mulţumit de ultima analiză.
Budinca e făcută dintr-un anumit număr de şerpi ce se strecoară printre noi şi un cuţit cu care să fie tăiaţi.
Apollo îi trimite şapte versuri
pentru copii lui James Alexander
Şoarecele a alergat pe tabla de şah
Şi a distrus:
doi pioni şi o regină şi a muşcat zdravăn
dintr-o tură neagră
Sălbatic
La fel de sălbatic precum zeul molimei
Şoarecele Apollo a alergat pe tabla de şah.
Balada plânsului
Am închis fereastra
Pentru că nu vreau să aud plânsul
Dar în spatele pereţilor cenuşii
Nimic nu se mai aude decât plânsul.
Câţiva câini ar putea lătra
Câţiva îngeri ar putea cânta
Ar putea fi loc pentru o mie de viori în palma mâinii
mele.
Însă plânsul e un dulău uriaş
Plânsul e un înger uriaş
Plânsul e o vioară uriaşă
Lacrimile pun botniţă aerului
Şi nimic nu se mai aude decât plânsul.
Traducerea de
Andrei Mocuţa