CRONICA LITERARĂ

Vasile Dan
poet, eseist, redactor-şef al revistei „Arca”

Azi de-a pururi[1]

Recenta carte a poetului Ioan Moldovan, o spunem din capul locului, e una tensionat-tragică. Dar de-un tragism, dacă se poate așa, senin. Nu unul al revoltei, ci al resemnării împăcate. De aceea poetul invocă clipa, ziua cea de azi. „Clipa ce ni s-a dat”. Azi e și titlul cărții care poartă un motto din Eminescu: „Și am cu toate-acestea-n față/ De-a pururi ziua cea de azi.” Asta, paradoxal, îi dă putere poetului să aneantizeze răul subsumat și trăit:

Aceeași chestie

Să ies
Să-mi fac numărul
Să bifez


Doamne, visez să fiu un titirez pe care, când se oprește pe-o rână,
Sfânta Dumitale mână să-l ia și să-i mai dea o-nșurubare
și, ca-ntr-o ușurare de moment,
să mă învârt o vreme
nici prea-prea, nici foarte lent
și tot așa – până când, ajuns la marginea mesei de joc, să cad
pe ciment, ori pe carpeta de mână
și, harști! Marea Pisică Știrbă să mă apuce-n gheare
ca pe un șoricel necugetat și să mă-mbuce
c-o oarecare scârbă
și și cu un fel de înduioșare

Iar mie să nu îmi mai pese defel. (pp.7-8).

Revin la o afirmație mai veche la poezia lui Ioan Moldovan. La fel ca orice poet autentic el nu poate fi ușor și definitiv asociat unui grup, direcții poetice. Deși prin formația sa clujeană ar fi facil de plasat în generoasa mișcare echinoxistă, cea de-a doua promoție echinoxistă, alături de Ion Mureșan, Aurel Pantea, Marta Petreu ori Viorel Mureșan. Numai că prin umor subțire, prin retorica ingenios ludică, prin autopersiflare și autoironie rădăcinile lui lirice duc spre alte straturi tectonice ale poeziei române, mai vechi sau mai noi. Spre ferestrele spirituale, bunăoară, livrești, rafinate pînă peste margini, ale magistrului Mihai Ursachi. Sau chiar spre umorul intempestiv, hîtru și frust, aproape popular, și nu doar în expresii neaoșe, al lui Marin Sorescu. Cum Ioan Moldovan infirmă carența proverbială, în acest domeniu, a scriitorului ardelean în general, aș împinge filiația, fără să exagerez poate prea tare, spre primul ardelean cu geniul limbii române, al inventivității ei lexicale – Ioan Budai Deleanu. Euritmia texturii întregului, eufonia mereu atinsă, aliterația inevitabilă, rima interioară, rima împerecheată irepresibilă, cu sfidarea senzației ei de facil, totul pe o disponibilitate funciară de autopersiflare și ironie fac din poemul lui Ioan Moldovan o marcă cu adevărat personală:

(bine că sunt curajos)

Ai dipărut ca o mireasă furată la nuntă
E goală foaia – de un galben stins

Ce mă tot îndemni muțește să înțeleg
că trebuie să te las să-ți faci treaba
să-l slujești pe bărbatul ăsta tânăr
Ce naiba?! Nu pricepi? O faci dinadins?
Lasă acuma, ne vedem mai târziu
n-o să fie degeaba.

Femeie, nu-i vezi spatele pătrățos cât dulapul
Nu-i vezi nasul vânăt ca napul
Nu vezi că-i hidos în toată carnea lui și-n fitece os?

Bine că ești viu
Hai, scapă de-aici, fugi, ne vedem mai târziu

Ca-n filmele cu pompieri
cuprind în brațe  bara metalică și lucioasă
Alunec în jos
(bine că sunt curajos)
Ajung în încăperea rece din subteran
în ziua de ieri viitoare
și-acolo peste zăpezi învechite de mai an
mă aștepți
să reluăm convorbirea de mai sus
rămasă în coada de pește a ultimei pete de soare (pp. 9-11)

Azi pare un cîntec al luntrașului Caron, un cîntec sieși de trecut Styxul. Nu o dată în Ioan Moldovan se trezește un spirit clasic care rafinează sunetul poeziei în cîte un poem memorabil:

Tu vrei

Tu vrei să prinzi o păpădie-n rime?
Dar asta e o culme de răbdare
din partea păpădiei călătoare
prin cerurile ce-n a lor desime

de viespi în aur doar ademenesc -
făcându-le un turbion de sare –
semințele-i ca niște puncte care
dau sens ascuns limbajului ceresc.

De asta nu e bine să faci rime –
Mai bine taci mereu cu descăpățânare
sau cel puțin vorbește ca și cum

ai fi o păpădie chiar acum
în volbura de viespi suicidare
departe de blândețe și cruzime! (pp. 20-21)

Un aer de psalmist ruinat interior oferă cititorului cîte un poem („inel: Mîine n-o să mă mai recunoscă nimeni/ Singur în oasele de dumincă ieșit la o plimbare în zori/ Voi auzi una-alta/ Și una și alta sunt viile pline de rod și/ ca paznic o Copilă usturătoare a Posibilului/ rătăcind nebună printre ciorchini și menhiri/ pe sub marea de nori muritori (…).  pp. 48-49.

Interesant este că tensiunea, dramatismul trăirii nu doar că nu anulează euforia lirică a poetului în Azi, ci i-o sporește, dîndu-i greutate prin concretețea referințelor de viață și de mediu, de personaje reale, dar semnificative: „Mai e/ Lumina vie, mulțimea vidă, focul neodihnit și ca Doamnă/ Angela Marinescu însăși trece pe sub meri maramureșeni cu mere încă neculese/ Și Aurel Pantea nu neapărat în același eon/ Cei doi miri ai întunericului binevoind” (Mulțimea vidă, pp. 58-59). Ioan Moldovan nu e doar unul dintre poeții buni de astăzi, ci și unul, mai rar ce-i drept, generos cu congenerii.

^[1] Ioan Moldovan, Azi, editura Limes, 2023, 78 p.