CRONICA LITERARĂ

Rodrigo Inácio R. Sá Menezes
a absolvit Facultatea de Comunicare Socială la Fundação Armando Álvares Penteado / FAAP (1998-2003) şi Facultatea de Filosofie la Pontifícia Universidade Católica de São Paulo / PUC-SP (2003-2009). Deţine o diplomă de master în Știinţe ale Religiei (2004-2007) şi un doctorat în filosofie (2012-2016) la PUC-SP. Studiile sale despre Cioran se învârt în jurul unor teme precum pesimismul, nihilismul şi gnosticismul, într-o perspectivă antropologică şi existenţială-filosofică, pe de o parte, scrierea creativă şi fragmentară, discursul autobiografic, estetica, stilul de scriere şi romantismul, pe de altă parte. A tradus eseuri şi aforisme de Cioran până acum inedite în portugheză (din Căderea în timp şi Demiurgul cel rău), din franceză şi română (selecţie de aforisme din Razne). Editor al Portalului E.M. Cioran Brasil, înfiinţat în 2010, din 2019 pe YouTube (cu o varietate de materiale video despre Cioran)

Un Ulise al literaturii române[1]

The sea refuses no river. The idea is to remain in a state of constant departure while always arriving. It saves on introductions and goodbyes. The ride does not require explanation – just occupants.[2] (Waking Life, 2001)

Wo gehen wir hin? Immer nach Hause.[3] (Novalis)

„Filosofii scriu pentru profesori; gânditorii, pentru scriitori”, Cioran afirmă în Sfârtecare (1979). Această maximă este foarte oportună pentru a-l prezenta pe autorul lui Obsidiana, o carte de eseuri publicată recent în Brazilia, tradusă de mine din română în portugheză. Ciprian Vălcan este unul dintre cei mai proeminenți intelectuali români de astăzi, autorul unei opere ample și variate, cunoscută în parte de publicul brazilian, a cărei dynamis transcende limitele universității și bibliografiile convenționale ale cursurilor de științe umane. Când filosofia tinde să devină un academism birocratic, „gânditorul” este un filozof heterodox care disprețuiește ortodoxiile epistemice, obiectivitatea insipidă, abstracționismul gol (și adesea ermetic), uniformizarea ideologică a gândirii.

Vălcan nu este un comentator care este pe umerii autorilor clasici, ci un filozof auctorial, gânditor-scriitor, filozof-literat, eseist, cronicar, fantastic povestitor: un intelectual polivalent pentru care aproprierea de idei este inseparabilă de o permanentă aplecare asupra sie însuși, în imanența subiectivității sale, cu experiențele, trăirile, amintirile, pasiunile, emoțiile sale... Tot astfel precum la Montaigne, materia primă a eseurilor sale își are rădăcinile în propriile experiențe trăite, fie ele extraordinare sau banale: călătorii, rătăciri, întâlniri și neîntâlniri, lecturi, conversații, tăceri, despărțiri, perplexități, doruri, nostalgie, greață, plictiseală. În locul impersonalității antipatice a discursurilor care fetișizează jargonul conceptual (construindu-l într-un idol, de aici mistificarea abstractă a limbajului), Vălcan ne oferă o proză vie și caldă, „organică”, idiosincratică, marcată de umorile, de elanul vital al celui care scrie. Pentru Vălcan, ca și pentru Cioran, scrisul este inseparabil de trăit.[4]

De la aforism la eseism. După publicarea unei colecții bilingve de aforisme a lui Ciprian Vălcan, Babele și diavolul (2022), tradusă și ea de mine, editura braziliană Tesseractum prezintă acum o altă fațetă a autorului român: producția sa eseistică. Obsidiana [Obsidian] este o colecție de 16 eseuri, texte de natură mai mult sau mai puțin autobiografică, scrise în ultimii ani despre cele mai variate teme: teatrul, fotografia, voyeurismul, fadoul, tangoul, nebunia, sinuciderea, mustața lui Nietzsche, craniul lui Descartes, psihologia lui Kafka, nebunii lui Cioran.

Pasaje. În eseurile lui Vălcan, temele centrale sunt adesea pretexte pentru explorarea temelor periferice, dar nu mai puțin importante. Sunt asemenea unor călători în interiorul călătoriilor, în așa fel încât sosirea într-un anumit oraș este o ocazie de a pleca altundeva. Astfel, abia ajungem la Lisabona și suntem duși la Paris, în compania lui Mario de Sá-Carneiro, și de la Paris călătorim departe, înapoi în timp, spre vremurile glorioase ale faraonilor egipteni. De la Napoli, odată stăpânit de nemilosul Ferrante, pornim spre imperiul lui Tamerlan, la fel de nemilos, în secolul al XIV-lea. Din Columbia, urmând fluturele, zburăm peste Malaysia, Thailanda, Filipine, Taiwan, Kenya, Madagascar și Costa Rica. Din piramidele din Mexic, traversăm Atlanticul spre Bruxelles, locul de naștere al Charlottei a Belgiei, „împărăteasa nebună”. Plecând din cartierele boeme din Buenos Aires, în sunetul tangoului, călătorim înapoi în timp pentru a ajunge în societatea engleză a unor romantici precum Lord Byron, Wordsworth și Coleridge.

Într-o scrisoare trimisă de la Napoli Doamnei d’Épinay, în 31 august 1771, Galiani comentează articolul „Curiozitate”, din Dicționarul filosofic al lui Voltaire. Deși e de acord că Voltaire are dreptate și tot ce a scris despre acest subiect este „superbe, sublime, neuf et vrai”, exprimă și anumite rezerve. Astfel, în viziunea lui, curiozitatea e o pasiune care nu poate să se manifeste decât dacă omul care o încearcă se simte în siguranță, fiindcă orice posibil pericol face să-i dispară interesul pentru lucrurile din exterior și îl obligă să se replieze asupra lui însuși. Din acest motiv, curiozitatea e o consecință a lenei, a odihnei și a siguranței, iar el observă că „plus une nation est heureuse, plus elle est curieuse”, ceea ce îl face să afirme că Parisul e capitala curiozității, în vreme ce alte orașe (Napoli, Lisabona, Constantinopol) au mai puțină curiozitate sau nu au chiar deloc. Pentru Galiani pare evident că „Un peuple curieux est un grand éloge pour son gouvernement”. (Ciprian Vălcan, „Fragmente despre Napoli”)

Curiozitate, erudiție, imaginație. Obsidian ne dezvăluie un spirit teribil de curios (rătăcitor, cosmopolit, aventurier[5]), un gânditor care se lansează – temerar –  în explorarea unor locuri, situații, culturi, civilizații, biografii de personalități ilustre sau infame, conducându-ne indiscret prin cele mai neașteptate meandre ale existenței umane, mișcându-se între profund și superficial, familiar și ciudat, extraordinar și banal, modern și antic. Erudiția lui Vălcan este indicele unei curiozități insațiabile („titanică”), a unei pasiuni pentru educație (Bildungstrieb) care se traduce prin polimatie, această nevoie – aproape organică – de a se hrăni cu cunoștințe, anecdote, întâmplări, nimicuri. Cornucopia sa de varietăți, utile și inutile, profunde sau anecdotice, se împletește în trame narative care dau eseurilor din Obsidiana un fir călăuzitor, conturând imaginarul, orizontul hermeneutic, universul fantastic al gândirii vălcaniene.

Pharmakeia literară. Independent de temele abordate, literatura este pentru Vălcan o activitate vitală care posedă virtuți terapeutice, cathartice. Scrierea – eseu, aforism, jurnal – este o resursă salutară, o activitate pe care se bazează o întreagă etică a vieții (inseparabilă de o estetică). Literatura ca autopoiesis, perpetuu work in progress, este o deturnare necesară spre sine, condiția paradox ală de a deveni (sau de a se inventa) pe sine însuși. În linia lui Nietzsche, a lui Cioran și a romanticilor, Vălcan concepe scrierea nu doar ca un efort de apropiere a adevărului, ci și ca un spațiu ludic, un loc de joc, artificiu, fabulație, divertissement, o „tricherie salutaire” [înșelăciune salutabilă].[6] Și, nu mai puțin important, un pretext pentru a fi mereu în călătorie, pe drum, plecând și ajungând în același timp, precum personajul excentric din Waking Life (2001), care trăiește într-o barcă pe patru roți.

Ipseitas. În mijlocul multitudinii de referințe, figuri și personaje care alcătuiesc (auto)poetica lui Vălcan, întrezărim o unitate fundamentală care se manifestă fragmentar, intermitent ca pulsul, bătăile inimii, respirația. Este ipseitatea autorului, firul călăuzitor al unei existențe în devenire, care explorează dimensiuni și regiuni îndepărtate și se întoarce, ca Odiseu, acasă, la Ithaca sa românească. Aici, ne invită să începem călătoria noastră prin universul său literar. Detaliu: primul eseu, „Vălcan Ciprian – Nicolae Ceauşescu”, este o anamneză a copilăriei și adolescenței sale, trăite în ultimii ani ai României comuniste (Vălcan s-a născut în 1973 și avea șaisprezece ani cu ocazia căderii lui Ceaușescu). Ultimul este o reflecție asupra diferențelor dintre gânditorii canonici și gânditorii excentrici.

Câteva cuvinte despre titlu: Obsidianul („Obsidiana” în portugheză, subiect feminin) este o rocă vulcanică, formată atunci când lava se răcește rapid la contactul cu o suprafață rece (cum ar fi apa). Se caracterizează în mod paradoxal printr-o duritate ridicată și printr-o fragilitate relativă, rupându-se în bucăți de formă concoidală, ca niște lame ascuțite. Din timpuri preistorice, obsidianul a fost folosit pentru producerea de ustensile și este utilizat și astăzi la fabricarea bisturiului chirurgical de înaltă precizie, a cărui tăiere este mai precisă, și mai puțin dăunătoare pentru țesuturi, decât bisturiul metalic. Aztecii aveau macuahuitl, o sabie brutală cunoscută pentru capacitatea sa de a decapita cai dintr-o singură lovitură. Sabia este un băț de lemn în jurul căruia sunt înfipte în serie mai multe lame de obsidian. În plus, obsidianul a fost utilizat în trecut pentru fabricarea oglinzilor rudimentare, în virtutea naturii sale vitrege.

Alegerea titlului poate fi interpretată într-un mod dublu, obsidianul fiind o resursă ambivalentă, un artefact sau un instrument la îndemână („Zuhanden”, în termeni heideggerieni), având două funcții distincte: (1) scrierea ca critică (incizie, descompunere), pars destruens a activității intelectuale, al cărei echivalent simbolic ar fi sabia, sulița, scalpelul; (2) pars construens a lucrării intelectuale, literatura ca introspecție, reflecție, cunoaștere de sine, Bildungsliteratur (literatura de formare), de unde simbolistica oglinzii. Briciul în carne și oglinda sufletului: două instanțe simbolice elementare ale acestui Obsidian sub formă de eseuri.

[1] Ciprian Vălcan, Obsidiana, traducere în limba portugheză de Rodrigo Menezes, Tesseractum, Sao Paulo, 2023

[2] „Marea nu refuză niciun râu. Ideea este de a rămâne într-o stare de plecare constantă, în timp ce ajungi mereu. Se economisesc astfel prezentările și despărțirile. Călătoria nu are nevoie de explicații – doar de ocupanți.”

[3] „Unde mergem? Întotdeauna acasă.”.

[4] „Je n’ai jamais rien écrit sans partir de données vécues” [Nu am scris niciodată nimic fără să plec de la date trăite]. Emil Cioran, Interviu cu Léo Gillet, Entretiens. Paris: Gallimard, 1995, p. 77.

[5] Titlul cărții de interviuri despre Cioran realizată de Ciprian Vălcan este Cioran, un aventurier nemişcat. Vălcan este și un „aventurier”, dar nu „nemişcat” precum Cioran, care și-a petrecut o mare parte din viață în mansarda sa liliputană din Paris.

[6] Mais à nous, qui ne sommes ni des chevaliers de la foi ni des surhommes, il ne reste, si je puis dire, qu’à tricher avec la langue, qu’à tricher la langue. Cette tricherie salutaire, cette esquive, ce leurre magnifique, qui permet d’entendre la langue hors-pouvoir, dans la splendeur d’une révolution permanente du langage, je l’appelle pour ma part : littérature. » Roland Barthes, Leçon. Paris: Éditions du Seuil, 1978. Versiunea portugheză: „Mas a nós, que não somos nem cavaleiros da fé nem super-homens, só resta, por assim dizer, trapacear com a língua, trapacear a língua. Essa trapaça salutar, essa esquiva, esse logro magnífico que permite ouvir a língua fora do poder, no esplendor de uma revolução permanente da linguagem, eu a chamo, quanto a mim: literatura.” Id., Aula. Trad. de Leyla Perrone-Moisés. São Paulo Cultrix, 2010, p. 10.