CRONICA LITERARĂ

Radu Ciobanu
prozator, eseist,

Comunitatea pivniței

Abia pe la începutul noului mileniu, mai exact, în 2004, a apărut la noi primul roman din vasta operă a lui Sándor Márai, Lumânările ard până la capăt. Datorăm evenimentul Editurii Humanitas și, deopotrivă, regretatei eminente traducătoare din maghiară, și îndeosebi din Márai, Doamna Anamaria Pop. Personal, am perceput apariția ca pe o revelație: nu mai auzisem de acest autor care, deopotrivă antifascist și anticomunist, trăind în exil din 1948 până în 1989, când s-a sinucis la San Diego, în California, a fost îndelung ocultat, începând chiar din propria patrie. După câte mi-am dat seama, a fost la noi o revelație unanimă, unicitatea acestui superb roman punându‑ne brusc față în față cu profilul, potențial definitoriu, unui prozator impunător, cu resurse deopotrivă epice şi reflexive, atras cu predilecţie de lumile crepusculare, de universurile familiale în extincţie, de dramele singurătăţii şi senectuţii şi, lucru ce poate să apară bizar astăzi, de problematica onoarei. Toate acestea s-au confirmat în aparițiile ulterioare care n-au întârziat: Moștenirea Eszterei (Curtea Veche, 2006), Turneu la Bolzano (Curtea Veche, 2008) și nu cred că m-am hazardat prea mult nici când, comentând atunci aceste romane[1], am avansat prezumţia că tema onoarei e intrinsecă întregii sale opere, perceptibilă chiar când nu apare explicit, circulând pretutindeni subtextual, ca o apă freatică aflată foarte aproape de suprafaţă. Sándor Márai este un gentleman care, până şi atunci când elaborează portretul unui ticălos, lasă loc în subtext, chiar dacă doar sugerate, comandamentelor onoarei, concepută ca una dintre rigorile existenţiale. Este chiar cazul recentului roman, Eliberare, când, după o pauză de câțiva ani, editura Curtea Veche relansează Lumânările ard..., odată cu titlurile încă inedite la noi, Eliberare[2] și Divorț în Cetatea Buda[3].

Eliberare e un roman de doar 181 de pagini spațiate, scris „la cald”, din iulie până în septembrie 1945, și ceea ce uimește în primul rând la o retrospectivă a lecturii este extraordinara densitate problematică pe care Márai a reușit s-o desfășoare într-un spațiu atât de restrâns. Epica romanului se desfășoară spre sfârșitul celui de Al Doilea Război, în timpul asediului Budapestei, în faza luptelor de stradă dintre ariergarda Wehrmachtului și avangarda Armatei Roșii, când populația civilă se refugiase în subteranul orașului, în timp ce, sus, clădirile se prăbușeau și „Crucile cu săgeți”, organizație extremistă omoloagă „Gărzii de Fier”, teroriza orașul:

„...zi și noapte, în grupuri, cu banderole pe braț, pistoale-mitralieră, tăcute și atente ca o bandă de adolescenți scăpată de sub control, înspăimântătoare, dezlănțuită, figuri îngrozitoare ale unui joc teribil de-a indienii, umblă în căutare de pradă și victime...”

Prada se află peste tot, victimele sunt evreii și toți cei știuți sau denunțați ca gândind altfel.

Sándor Márai recurge aici la un procedeu uzual în proză, urmărind dinamica relațiilor dintr-un grup de personaje diferite din toate punctele de vedere, nevoite să conviețuiască o vreme într-un spațiu limitat. Spațiul este una dintre miile de pivnițe ale Budapestei, ticsite acum cu refugiați. Acesta este și primul nucleu epic al narațiunii: ce se întâmplă acolo, cum evoluează conceptul de semen în condiții de mizerie și teroare, cum se degradează el de la condiția de făptură demnă, cooperantă și solidară, la cea de egoism subuman. Cum se formează astfel ceea ce Márai numește o „comunitate a pivniței” și o „intimitate de coteț”. S-a refugiat aici, cu minimale provizii și lucruri de strictă necesitate, cuibărindu-se în câte un loc pe care îl ia în posesie cu fermitate, o întreagă omenire, de la elitiști, „demnitari, bogați, învățați” până la amărâți, precum cei

„doi cărăuși de cărbuni, murdari, care sunt și acum beți, se hrănesc din rezerva lor de alcool, nu trebuie să ia beția de la început, doar o întrețin”.

Se produc totuși mutații stranii în relații, de neconceput în condiții normale, elitiștii și proletarii au devenit nesiguri, concesivi și reciproc amiabili, pentru că

„Niciunii nu știu foarte precis ce va aduce ceasul următor [...] cine va fi stăpânul și cine slujitorul.”

Acesta, deși semnificativ, e doar un aspect discret, care devine evanescent în conglomeratul uman, generator al unei atmosfere

„...care e tot mai dușmănoasă: la început sunt supărați numai pe cei care tulbură într-un fel sau altul ordinea conviețuirii subterane, mor sau sunt bolnavi sau vor ceva ieșit din comun, apoi pe cei mai ingenioși [...] care fac rost de mai multă apă, mestecă îmbucături mai gustoase, vin în contact cu lumea exterioară, apoi unii pe alții și pe toată lumea care trăiește aici, în aceeași situație ca și ei.”            

Sunt aici și evrei, toți știu asta, dar tac. Unii însă nu tac, precum portarul blocului, care e „frate” cu cei din crucile cu săgeți și îl denunță pe un evreu care zace chinuit de un cancer pancreatic. Momentul când o astfel de bandă năvălește cu lanterne puternice în pivnița întunecată și îl smulge pe suferind pentru a-l împușca sus, în capul scărilor, rămâne un pasaj referențial pentru arta narativă cu puternic impact emoțional a lui Márai. Totuși, nu doar tensiunea acestui episod, ci aceea acumulată de-a lungul zilelor, devenită insuportabilă, a generat un fel de liant care conferă acestor oameni o stare care le dă dreptul de a fi considerați o comunitate, chiar dacă numai de pivniță. E starea de așteptare. Eliberare e și un roman al așteptării. Al așteptării înșelate. Viața oamenilor constă într-un șir de așteptări, întotdeauna a ceva concret. Așteptarea abstractă, doar a ceva ce încă nu poate fi numit, devine chinuitoare și potențial generatoare de manifestări nevrotice. Este chiar faza în care se află nu doar comunitatea pivniței, ci și cei de deasupra, inclusiv combatanții de ambele părți:

„Grupurile întunecate sunt tăcute și sumbre. Dar așteaptă cu supusă disponibilitate: soldații, tunurile, capcanele, oamenii, în pivnițe și în case, întregul oraș; pentru că s-a pregătit ceva, s-a împlinit, i-a venit vremea.” 

Dar nimeni nu știe ce, cum ar putea fi numit acel ceva, poate armistițiu sau pace sau eliberare, și de unde va veni. Toți așteaptă, dar fiecare pe parcela sa, pentru fiecare lumea s-a redus la stricta sa proximitate. E un proces global, de contracție a percepției lumii până la propria umbră, pe care Márai îl detaliază memorabil, într-o viziune personală:

„...ieri sau mai de demult a existat o lume căreia omul îi aparținea. Și apoi a existat un continent care a ajuns amenințat, împreună cu catedralele, căminele și locuințele familiale, cu viaductele, ținuturile, muzica lui Bach și cărțile sale, Europa... Și apoi această noțiune și reprezentare s-au restrâns chiar mai mult [...] dobândind un sens special, mai important decât orice altceva până atunci: patria [...] Apoi s-a comprimat și noțiunea de patrie; a devenit cu fiecare zi tot mai mică [până la] marele oraș, singur, iar acum, în interiorul marelui oraș, sectoarele orașului care se predau rând pe rând; și la sfârșit de tot, edificiul de locuințe...”

 Din toată această aglomerare umană se detașează un singur personaj în jurul căruia se formează cel de al doilea nucleu epic al cărții, în timp ce dintre toate celelalte figuri, doar câteva sunt individualizate, dar sumar și în treacăt. Se poate spune și că Eliberare este romanul unui singur personaj, întrucât prin conștiința lui Erzsébet, o tânără studentă în psihofiziologie, se filtrează tot ceea ce se întâmplă în jurul ei, tot ceea ce vede, aude și trăiește ea și cei cu care, oricât s-ar feri, e nevoită să împartă intimitatea de coteț a refugiului:    

„Erzsébet trăiește singură. Nu are pe nimeni pentru care să-și facă griji, doar pe tatăl ei.”  

Mama a murit demult. A mai existat un Tibor, tip liniștit și tăcut, care a anunțat-o într-o zi că va emigra spre alte zări, cel puțin aparent, mai promițătoare. Asta pentru că:

„...nu are încredere în puterea societății maghiare de a se opune, deoarece societatea aceasta nu are protecția unei forțe morale.”

Nu i-a promis că se va întoarce, iar ea nu l-a însoțit, pentru că nu-și putea părăsi tatăl. Iar tatăl e un bătrân savant, matematician și astronom notoriu, independent, refuzând orice aderență, menținându-se într-o semnificativă tăcere, la distanță de efervescența politică. Dar

„Personalitatea tatălui, această viață de om singuratic, munca lui, activitatea aceasta științifică, eliberată de orice interes pragmatic, cotidian, îi înfuriau și îi iritau pe colegii de breaslă, pe politicieni, iar în ultima vreme numele acesta devenise un fel de noțiune instigatoare până și pentru omul de pe stradă.”

În urma numeroaselor amenințări fasciste, mai mult sau mai puțin anonime, fiica și-a convins tatăl să accepte să stea o vreme ascuns într-un loc presupus intruvabil, asigurat cu complicitatea unui tip memorabil, deși episodic, care tăinuia mai mulți asemenea proscriși. Rămasă singură, împrejurările au obligat-o să se refugieze și ea în promiscuitatea pivniței, unde, cu minime obiecte de trebuință, s-a cuibărit într-un colț întunecos, – în așteptare – alături de un profesor evreu paralitic și o femeie care-l ajutase să ajungă acolo.

Din cele trăite până în acel moment al refugiului subteran, viziunea fetei asupra lumii și vieții – Weltanschauung-ul, cum ar veni – trecea prin importante remodelări și revelații. Una dintre acestea era descoperirea atitudinii:

„Dar Erzsébet știa deja că există ceva mai presus de partid și de politică, acțiunea aceea adevărată, definitivă: atitudinea. Tibor, ca și tatăl ei, răspundea prin atitudine la ceva la care nu avea cum și nici nu-i făcea plăcere să răspundă prin cuvinte.”

Deși cuvântul onoare nu se regăsește în paginile acestui roman, ponderea pe care Sándor Márai o acordă aici atitudinii, conduită în sensul căreia onoarea este imanentă, e încă o dovadă evidentă a importanței cardinale pe care el o acordă acestui concept. La un moment dat apar doi nemți cu puști mitralieră și ordonă evacuarea pivniței. Vecinul ei imobilizat o sfătuiește să rămână pe loc, întunecatul lor colț fiind mai sigur decât ceea ce se va petrece cu cei care se supun. În vastitatea obscură a pivniței au șansa de a scăpa ignorați și nedenunțați. Rămași singuri, între ei se stabilește un fel de complicitate cu apetit colocvial. Erzsébet, devenită captivă în comunitatea pivniței, evalua deja tot ce se petrecea în jurul ei, prin filtrul atitudinilor. O ajută acum să pătrundă spre adâncul lucrurilor și acest profesor cu care, în răstimpul de acalmie care urmează evacuării pivniței, poartă un tainic schimb de idei, acestea venind, desigur, mai curând dinspre el, Erzsébet fiind în poziție de receptoare admirativă, cu atât mai mult cu cât conlocutorul ei este singurul pe care îl percepuse chiar de la început a fi un domn în toată comunitatea aceea sordidă, pentru că:

„...nu vorbește, nu caută prietenia proletarilor, nu vrea să lege alianțe în grabă cu cei din alte clase.”

Acest dialog e unul dintre cele mai interesante pasaje ale cărții, prin pluralitatea ideilor care se vehiculează, printre ele cea a generalizării, cu referire la evrei, fiind pentru fată cea mai interesantă, întrucât se întreabă în ce măsură e valabilă și în cazul generalizărilor care circulau despre ruși, bolșevici, comunism:

„Generalizarea, – spune profesorul – este marea problemă, una dintre cauzele comune ale tuturor nenorocirilor [...] Evreii, așa, la plural, e o generalizare, e de parcă ai spune: creștinii. Există evrei și există creștini, iar originea, religia, modul de viață, rasa pot să evidențieze trăsături comune... Dar evreii, între ei, mai curând se deosebesc decât se aseamănă. Credeți-mă...”

Titlul romanului Eliberare este evident o antifrază, autorul mizând pe faptul că toată Europa Centrală știe prea bine în ce a constat „eliberarea” adusă de Armata Roșie. Va afla și Erzsébet, când, la câteva ore după evacuarea pivniței de către nemți, apar și rușii. De fapt, rusul. Unul singur, luminând în jur, pășind prudent, cu arma pregătită, circumspect dar nu pare agresiv. Ea îl întâmpină indecisă: nu asta așteptau? Sau e de temut?

„Ființa umană care șade față-n față cu Erzsébet trădează prin privire că nu are încredere în nimeni. Trebuie să-l îmbunez, trebuie să-i trezesc încrederea, se gândește Erzsébet febril. Trebuie să vorbesc cu el.”

Rusul întreabă de nemețki. Nu, nu mai sunt aici, se grăbește ea să-l asigure și se lansează într-o dezlănțuire logoreică evident binevoitoare, el tace, tot timpul tace și o privește, ea îl poftește să se așeze, rusul înțelege – ponimaiu – dar rămâne în continuare tăcut, ea se uită în jur să vadă ce i-ar putea oferi din resturile rămase de pe urma celor plecați, vede niște palincă, îi oferă într-un pahar de apă. Rusul îl bea pe nerăsuflate, peste puțin și pe al doilea, iar chipul său dobândește un zâmbet care ei nu-i place. Nu trebuia să-i dea de băut pe stomacul gol, e obosit, flămând. Vede niște pâine, niște brânză. Se precipită să i le ofere:

„Dar în momentul acesta, rusul, cu o mișcare fulgerătoare – exact cum întinde mâna un vânător după pradă sau cum se aruncă un prădător sălbatic asupra prăzii ce i-a căzut în drum – întinde mâna și apucă brațul gol al lui Erzsébet.”

Urmează ceea ce era de prevăzut.

Reacțiile post factum sunt stranii. Ea trăiește un fel de jenă și totodată compătimire pentru rus:

„Săracul, se gândește acum, cu bruscă și sinceră compasiune. De așa ceva a avut parte, de trupul acesta plin de mizerie. De trupul acesta murdar, neîngrijit, mirositor, de părul acesta năclăit, de acest trup de femeie murdar, nădușit în douăzeci și patru de zile de asediu...”

În același timp, rusul e cuprins de o sfioasă tandrețe, îi mângâie fruntea, se scotocește prin buzunare și îi oferă o pungă boțită cu câteva bomboane lipicioase. Ea îi face un semn trist cu mâna, să plece. Și rusul pleacă, șovăind, privind în urmă, „cu o expresie tulbure de adorație”, iar ea încearcă să se regăsească:

„Și tot ce a fost înainte, fiziologia, așteptarea, tinerețea. Și numeroasele dorințe după eliberare... Dar a venit, se gândește Erzsébet, și degetele ei strâng mai tare punga de hârtie cu bomboane acrișoare. A venit eliberarea, războiul s-a sfârșit. Cel puțin al meu, războiul personal s-a sfârșit... Și acum? Ce voi face cu ceea ce începe?”

Eliberare e o carte de o surpinzătoare actualitate – „comunitatea pivniței” în Gaza, Israel, Ucraina, antisemitismul, bestialitatea, perspectiva sumbră asupra Europei – toate ne mențin în ziua de azi, pentru cititor sunt deja lucruri familiare, nu are nicidecum sentimentul că ar citi un roman istoric, ci o meditație care confirmă convingerea înspăimântătoare a lui Freud:

„Civilizaţia şi cultura noastră reprezintă numai un strat subţire, care poate fi perforat în orice clipă de forţele distructive ale subumanului.” 

Nu voi divulga sfârșitul romanului, cele încă vreo trei-patru pagini. Este, de altfel, un final deschis, în care rămâne loc din belșug pentru propriile reflecții care vor însoți cititorul puternic solicitat emoțional tot timpul lecturii și grație traducerii profesioniste, atentă la nuanțele atât de importante în analizele psihologice, a domnului Kocsis Francisko, care nu e nicidecum la prima performanță în domeniu.

[1] Vd. Radu Ciobanu, Gheara leului, în România literară, nr. 23 / 2005.

[2] Sándor Márai, Eliberare. Traducere din maghiară de Kocsis Francisko, București Curtea Veche, 2022.

[3] Id., Divorț în cetatea Buda. În românește de Marius Tabacu, București, Curtea Veche, 2022.