CRONICA LITERARĂ
Cornel Ungureanu
critic literar
Prezentul amintirilor
Mircea Braga
Rodica Braga
Ar fi trebuit să scriu RODICA BRAGA (28 iunie 1938 – 18 august 2022) şi MIRCEA BRAGA (27 august 1938 – 19 mai 2023). La 28 aprilie am primit de la Mircea Braga Absolutul. De la destrămare la reconstrucţie, o replică a cărţii lui George Steiner, dar şi o carte a amintirilor. O carte a întâlnirilor sale şi a soţiei sale cu Mircea Ivănescu: «... Rodica citise, de fiecare dată, poemele pe care mi le dădea M.I. Cum pe la finele anului 1984, jocul «cererii şi al ofertei» se diluase, m-am întrebat ce s-a întâmplat. (...) Prin 1985 se încheiase, de fapt, episodul poeziilor, dedicate mie. Dar tot într-o vizită, ni se adresează : «Cred că doamna Rodica şi cu mine am putea scoate o carte. Sper că doamna Rodica a păstrat corespondenţa, că pe mine nu te poţi bizui. M-am gândit şi le prefaţă!». Mircea Braga relatează cum s-a ajuns la apariţia volumului. Cum a apărut volumul – Mircea Ivănescu, Rodica Braga, Commentarius perpetuus (parabole).
1. Metamorfozele jurnalului, în anul 2000
Scriam că lipseşte din toate cărţile ultimului deceniu o părere despre Anul 2000. Simple exerciţii de sinceritate, Dacia 2005, al Rodicăi Braga. Să recapitulăm: Rodica Braga a scris împreună cu Mircea Ivănescu două volume de poezii, a obţinut premii literare. Este soţia profesorului, a istoricului literar, a criticului, Mircea Braga. Este mama profesorului, a teoreticianului, a criticului Corin Braga. A economistului Marian Braga, toţi prezenţi în paginile jurnalului. Să adăugăm că, spre deosebire de viziunile întunecate ale autoarelor de „jurnal intim”, Rodica Braga traversează, pe numeroase pagini, o seninătate frumos transcrisă. Că feminitatea scriitorului e şi a soţiei, a mamei, a unui om pentru care reflecţia nu e autodistrugătoare, iar stările „poetice”, asasine. Jurnalul se inaugurează astfel:
„A doua zi de Paşti, 1 mai 2000. Am fost tentată să scriu 1900, într-atât nu-mi vine să cred că am atins acest început sau sfârşit de secol sau de mileniu. Soare, cald, minunea copacilor înfrunziţi şi cântecul cald al păsărelelor”. Un adevărat jurnal, un jurnal care să păstreze datele înalte ale scriiturii, nu se poate inaugura decât într-o zi de Paşti. Jurnalul „intim” al anului 2000 e o înviere. Sau cum scrie o pagină mai încolo Rodica Braga:
„Mă gândesc la scris cu foame şi cu jinduire. N-am mai scris dinainte de nunta lui Marian, dar şi atunci doar două poeme oarecare. Vorbind cu Corin la telefon, îi spuneam că în urmă cu ceva timp, scriam cu un fel de gratitudine, cu bucurie, cu uşurinţă chiar (tot poeme) ca şi cum aş fi trăit senzaţia de copil când umblam desculţă pe pământul cald, aburind după ploaie şi simţeam printre degetele de la picioare mustirea catifelată a humei umede, înmuiate, aproape fluide. Aşa simţeam scrisul atunci”.
Marian şi Corin sunt cei doi fii ai poetei, ai prozatoarei, ai scriitoarei care trăieşte fericită momentul inaugural al aventurii literare: fără să-şi trădeze sentimentul matern. Dimpotrivă, împlinindu-l aşa. Nu sunt ocolite, în aceste reverii, întrebările:
„Citind, mă gândesc cât de încăpător este scrisul. Poate cuprinde absolut orice. Ei bine, atunci de ce îmi este aşa de greu să-l reiau?”
Rodica Braga este un om tradiţional, pentru care esenţială este, rămâne, casa părintească, „unde nu se poate întâmpla nimic rău”. Tot ce e bine, ce se împlineşte frumos se împlineşte „acasă”:
„Corin simte nevoia să se scufunde în atmosfera casei şi chiar a străzilor, a cartierului în care a copilărit, ca într-o apă. Am impresia că e un înotător care se dă la fund...”. Există şi impasurile care trebuie bine înţelese:
„Astmul lui Corin a acţionat ca un liant care a creat între mine şi el o relaţie mai specială. Veneam de la servici şi eram în stare să-i aud respiraţia dispneică prin uşă. Pe el l-a maturizat înainte de vreme, prin faptul că nu s-a putut juca cu copii de vârsta lui, ci mult timp a trebuit să stea de o parte şi să le privească joaca”.
Îi descifreză solfegiile de muzică, fiului, el fiind afon. În niciunul dintre jurnalele ultimelor decenii nu am descoperit ideea maternă atât de viu transcrisă. Nu lipsesc, în aceste rememorări, exaltările, superlativele timpului sărbătoresc – el este prezentul, el trebuie înţeles la traversarea vremurilor:
„Băieţii mei. Ca şi cum aş spune sufletele mele, cele cu care am răzbit prin lume, prin greutăţi, care m-au încălzit şi încurajat când îmi era frică sau rău, m-au făcut ca să aflu ce-i bucuria ca şi tremurul pentru sănătatea lor, m-au ajutat să cresc, să devin adult, mi-au deschis acei ochi care rămân morţi altfel”.
2. Pedagogia lui Mircea Ivănescu. Poezia, acasă. Un Interval.
Despre felul în care s-a născut Commentarius perpetuus 2 (Commentarius perpetuus 1 era realizat de Mircea Ivănescu împreună cu Mircea Braga) Rodica Braga va scrie de câteva ori în jurnal, dar parcă niciodată aşa de limpede ca în paginile din Mircea Ivănescu 80, volum coordonat de Al. Cistelecan, Paralela 45, 2011, pp. 99-103:
„Incitată de M.I. am trecut dincolo de condiţia de cititor de poezie. S-ar fi zis că poezia mă caută şi mă aşteaptă conferindu-mi o nevârstă interioară care nu m-a părăsit niciodată. S-ar fi zis că mă trezisem. Participarea la acestă carte... este semnul că amorţirea, aţipeala propriei vieţi a atins pragul, limita unei scadenţe. Ajunsă aici, trebuia să mă redescopăr. Să mă opresc, să caut, să cercetez. Să descopăr ce anume a însemnat totul pentru mine...”.
Şi, mai departe:
„Prin poezie, de fapt, adevăratul personaj este scrisul, (s.n., C.U.) aşa cum ai spune văzul, auzul, pipăitul”. Şi despre felul în care s-a realizat „continuitatea”:
„M-a însoţit foarte mult timp, l-am acceptat cu onestitate, cu spaimă, cu bucurie, cu reticenţă. M-am conformat lui. M-am confundat cu el, l-am iubit, l-am urât, dar niciodată, până atunci, n-am încercat să-l radiografiez. Pentru că se naşte un pericol. Acela că, demontându-l, să te pierzi în componentele lui. Numai că, exact de atâtea ori, scrisul mi-a dat doar iluzia că sunt stăpâna lui...”.
Şi, din nou, totul se desfăşoară „acasă”:
„Ceea ce a început cu un poem dedicat de Mircea Ivănescu lui Mircea Braga, avea să continue într-un dialog facinant şi provocator pentru mine să crească în volum şi intensitate a trăirilor poetice şi, la sugestia lui Mircea Braga să se continue parcă de la sine într-o carte...”
Jurnalul, început la Paşti, nu se poate încheia decât într-o zi de Crăciun a anului 2000. E alt moment al sărbătorescului necesar:
„Pentru mine e sărbătoarea cea mai frumoasă, am învăţat asta de la tata, de când eram eu cea pentru care se pregăteau cadouri. Am păstrat senzaţia că sărbătoarea este însăşi sufletul nostru care se desprinde din chingile diurne şi se lasă pătruns de misterul serii sacre”.
Cartea se poate încheia, dar trebuie să mai existe, pentru un om al scrisului, şi următoarea concluzie:
„Încheind acest an 2000, mă întreb dacă nu cumva a te dedica scrisului nu este tot un fel de cutreier în ţara lui Nicăieri”.
3. Biobibliografii necesare
Pentru că documentarele noastre sunt uneori alunecătoare, să transcriem o fişă privitoare la Rodica Braga:
1938, Alba Iulia. A absolvit Facultatea de Filologie a Universiăţii „Babes-Bolyai” din Cluj-Napoca, în anul 1960. Debut, 1972, Cartea Românească, Sângele alb al pietrelor. Proză scurtă, romane, cărţi pentru copii, versuri, publicistică. Nisipul memoriei, roman, Ed. Dacia, 1978; Dincolo de dragoste, roman, Ed. Eminescu, 1979; Eternităţi de-o clipă, schiţe, Ed. Eminescu, 1982; Singurătatea pământului, roman, Ed. Eminescu, 1985; Maia, roman, Ed. Eminescu, 1988; Impăratul vrăjitor, carte pentru copii, Ed. Transilvania, Sibiu, 1990; Fluturele negru, roman, Ed. Imago, Sibiu, 1994; Neliniștea cuvintelor, versuri, Ed. Imago, 1995; Şi va fi ziua a opta, roman, Ed. Dacia, 2001; Visul bufniței, versuri, Ed. Dacia, 2003; Commentarius perpetuus 2, în colaborare cu Mircea Ivănescu, Ed. Imago, Sibiu, 2003; Anul 2000, simple exerciții de sinceritate, Ed. Dacia, 2005; Făptura de raze (versuri, Ed. Imago, 2007), Vânare de vânt, versuri, Ed. Moldova, 2012. Premii literare: Premiul pentru debut acordat de Filiala Sibiu a Uniunii Scriitorilor pe anul 1978 pentru romanul Nisipul memoriei; Premiul național pentru creație literară pentru copii pe anul 1986, pentru Prietenii lui Arthur; Premiul OPERA OMNIA acordat de Uniunea Scriitorilor din România – Filiala Sibiu, pe anul 2005. Premiul Cartea Anului 2007 al Filialei Sibiu ş.a.m.d.
În fine, ar mai fi de selectat rândurile lui Dan C. Mihăilescu care îşi încheie câteva pagini despre Mircea Braga (când scriitorul împlinea şapte decenii) astfel:
„Îl văd mijlocind şăgalnic între Constantin Noica şi Adrian Marino, dându-i fiecăruia imaginea a ceea ce ar fi putut deveni celălalt şi amândoi împreună”.
„Îl văd mergând de mână prin Sibiu, în vara lui 2009, cu Rodica, într-o fermecătoare tandreţe, la câţiva paşi de nunta de aur”.
Şi criticul nu se putea opri:
„Îl văd scriind despre Maiorescu, Carp, Nietzsche, şi Voiculescu într-o Românie dominată de golănie, canibalism, improvizaţie, şatră fără Dumnezeu”.
Şi ar mai fi de adăugat pagina pe care Mircea Braga o scrie pe ultima copertă a volumul lui postum al Rodicăi Braga, „azi noapte, pământul a ţipat la mine ultimele poeme”:
„Astăzi, 20 august 2022, o altă zi a treia după decesul Rodicăi, mă uit la ceas, văd că e ora 1.00 şi hotărăsc să mă culc”.
Urmează Visul:
„Nu cunoşteam locurile, mă miram doar că imaginea era miniaturală, fără a fi artificială, cv reală. Urmăream puţinii trecători, bărbaţi şi femei. (...) La un moment dat, am observat intrând în imaginea pe care o observam o femeie – şi o vedeam foarte clar – a cărei îmbrăcăminte – bluza şi fusta – îmi erau familiare. Fiind dintre cele purtate de soţia mea, când eram în oraş, am exclamat: «Uiite-o pe Rodica!» «Da, mi-a răspuns bărbatul de alături, a avut o misiune de prea multă durată pe Pământ. Acum s-a întors»”.
Mircea Braga a mai trăit jumătate de an.