CRONICA LITERARĂ

Felix Nicolau
critic literar, poet, prozator

Farmecul poeticității simboliste și intelectuale[1]

Poezia din The Wind and the Seagull. Vântul și Pescărușul. La Mouette et le Vent..., Editura Eikon, 2022, este un model de rafinament, ceea ce implică și simplitate. Întregii cărți i se propune un fir roșu – o simplă poveste de iubire. Povestea va fi una bilingvă – engleză-română – și va avea patru aparteuri: Zidul, Vântul și Pescărușul, Lasă poemul să te schimbe până ce ești eu și DuhUmbră Aură Flacără Lumină.

Fiecare aparteu debutează cu o situare în proză, Zidul plecând de la o casă ridicată în 1177, confiscată în timp de regimul politic. Aici se întoarce urmașul proprietarilor când casa este o ruină. O pasăre fantomatică îl așteaptă pe un vraf de hârtii scrise. Suntem în 1233. Secvențele sunt prevăzute cu ilustrații spectrale.

Mai întâi de toate, poemele, multe în proză, își propun o recuperare a eului ca persoană inițial evanescentă și protejată de un halo mistic; o perpetuare multiformă, așa o surprinde abil strecuratul vers al lui John Donne “When thou hast done, thou hast not done” (A Hymn to God the Father).

Culmea, Zidul ascunde o sensibilitate volatilă, instabilă, ce se poate anticipa doar prin rezonanță sentimentală, un sofisticat proces androginic de comunicare între două entități armonice, dar distincte. Rezultă un muzical dialog al nesiguranțelor tremurătoare ce exclude plictiseala. O nesincronizare programatică ce deschide apetitul pentru dăruirea completă: „Dacă ai pleca în cruciadă împotriva poporului sfânt, să fiu una de-a lor și tot te-aș urma”.

Nesațul este atât de ardent, încât dorința țintește Arheul, sursa sufletelor, și hrănește mistere periculoase precum în The Rhyme of the ancient Mariner. Lumea dispare pentru cei doi transcendenți și se produce o dislocare a sufletului față de corp.

Deja în ciclul Noi/We timpurile individuale se comasează iar spațiul (bucureștean) devine imponderabil (“one wouldn t know one knows them”).

În această temporalitate se revarsă amintirile primordiale, dar formative: tatăl citind din Minunata călătorie a lui Nils Holgersson. Amintirile declanșează involuntarul surâs adevărat, cel atât de rar, asemănat revărsării unui pahar prea plin. Ființa poetică rătăcește proustian prin timpuri și spații afective, rostogolind amintiri și senzații în vârtejul fluxului de conștiință precum o Mrs. Dalloway bucureșteană.

Memoria nu este doar afectivă, ci recuperatoare și integratoare. Traversarea zidului se poate face printr-o adâncă descoperire a unui sine comun celor doi iubiți. Și nu este de ajuns, ci mai e nevoie de o stare de semitrezie. Trenul, de altfel, este un fel de gaură neagră, un vârtej – “An agony of flame the cannot singe a sleeve” (William Butler Yeats, Byzantium) – ce dematerializează și îngăduie mai mult decât telepatia: androginia sufletească („Atunci când m-am născut, mi-ai fost dat ca un loc mai bun decât eram eu însămi pentru sufletul meu”). Trenul în mișcare devine tunelul călătoriei în timp.

Există apoi un antrenament al insinuării în non-comunicare, ceea ce aici seamănă cu o supracomunicare, așa cum se întâmplă uneori în Finnegans Wake, cel citit direct din creierul scriitorului, căci iubitul trans-timp-spațiu pare că este însuși James Joyce.

Comunicarea noetică este mai cu seamă una verbală, chiar dacă neverbalizată: „Sunt mai puternică dacă îți trimit propoziții în gând”. Timpul nu este anulat, ci redirecționat afectiv-intelectual: „acest eu de o clipă, acel tu adus de clipa următoare”.

Masculinul se îndoiește de forța femininului, căci mizează prea mult pe rațiune. Însă femininul transformă neputințele în soluții: „Mintea ta mușcă cu sete. Bucăți din inima mea lasă dâre de sânge. Sângele se preface în șine”.

Sonata No. 5 a lui Baldassare Galuppi în interpretarea lui Arturo Benedetti Michelangeli, jucăușă și melancolică simultan, accentuează răceala zidului: „Răsuflarea îmi picură în țurțuri”. Nu se știe cine creează zidul, de fapt.

Supraviețuirea dincolo de zid se face în formă de Etheron, „un strop de vid”, căci „L´Etheron este partea statornică a ceea ce rămâne când nu este viață”. Însă incandescența Trenului și vortexul pe care-l declanșează trecerea spirituală prin Zid transformă Etheronul în Wetheron.

Intimitatea este neîntreruptă, în pofida timpului și spațiului, și ea se perpetuează în liniște sau pe ritmurile vintage-jucăușe ale imnului de la Trinity University College, “There is a Tavern in the Town”. Dar Zidul poate fi penetrat doar utilizând polimatiasul Limbii Diavolului, o Bellsybabble.

Povestea se reia în jocul dintre Vânt și Pescăruș, redat într-un alambicat limbaj idiomatic de Greekenhearted Yude, cum ne învață Joyce. O poveste palindromică (The W-o-r-l-d was d-l-r-o-W/ L-u-m-e-a era a-e-m-u-L). Precum în operele sau ariile simboliste, nu epicul contează, ci aluziile și emoțiile: „Împresurat de sentimente-săgeți./ Visând un DA-care-stă-să-vină”. Această nouă vrajă, de data aceasta dintre Vânt și Pescăruș, are delicatețea și ingenuitatea unei povești de Oscar Wilde și aroma unei ascensiuni în Paradisul dantesc.

Ciclul Lasă poemul să te schimbe până ce ești eu întoarce povestea-vrajă în Grădina Icoanei, „locul meu de dor”.

Iar în secțiunea Duhmbră aură Flacără Lumină confesiunea debutează cu o ars poetica: „Poezie înseamnă să faci cuvintele să tacă”. Iar noi știam deja că tăcerea este esența muzicii sferelor, așa cum a mai apucat să solicite Arhimede: Noli turbare circulos meos!

Și în acest DuhUmbrăAură-AurăDuhUmbră-Flacără se săvârșește și această cronică din lipsă de mai mult spațiu. O cronică despre o carte unică în ambientul poetic românesc actual, o poezie capabilă să proiecteze simbolismul la un nivel intelectual intimidant, fără să piardă nimic din farmec, din poeticitate.

[1] Lidia Vianu, The Wind and the Seagull. Vântul și Pescărușul. La Mouette et le Vent..., Editura Eikon, 2022, 160 p.