CRONICA LITERARĂ

Romulus Bucur
poet, eseist, traducător

Reenactment: poezia (și/ sau poetul)

Această carte, cea mai recentă semnată de Radu Vancu[1], deschide o nouă posibilitate de definire a poeziei – un reenactment: poetul reconstituie, din memorie și imaginație, trăirile, gîndurile, emoțiile, revoltele etc., le performează în poem și-i lasă cititorului posibilitatea de a relua, pe cont propriu, procesul.

Ceea ce presupune empatie, un alt nume pentru/ un alt fel de imaginație. Vancu a dovedit, de multe ori și de multă vreme, că o are, și, cu asupra de măsură.

Obiectul empatiei sale, cu declararea expresă a sursei, antologia Against Forgetting a lui Carolyn Forché, este poetul evreu-maghiar Radnóti Miklós, exemplar prin destinul său pentru condiția poetului minoritar (și poetul este întotdeauna minoritar) în niște vremi în care, mai mult ca oricînd, bietul om se află sub ele. Sub ele, dar se ridică deasupra lor, din fundul gropii comune, făcîndu-și auzită, tare și clar, vocea.

Poezia care se naște din această întîlnire reprezintă cartografierea unui tărîm al contrariilor, unde viața și moartea se înfruntă cu sorți schimbători, la fel, adevărul și minciuna, unde poezia e o entitate proteică, întotdeauna mai mult întrebare decît răspuns, un infern care poate fi îmblînzit, umanizat, dacă nu învins, cu ajutorul dragostei. Și aici intră o serie de versuri, majoritatea puse între paranteze, străfulgerări, scîntei rezultate din ciocnirile repetate dintre viață, moarte, poezie (sau scris în general), emoție: „(Doar pentru că lumea plânge de la ce scriu/ nu înseamnă că sunt viu)”, „(Doar pentru că scriu poemele astea/ nu înseamnă că sunt viu)”, „(Însă doar pentru că scriu asta/ nu înseamnă că sunt viu)”, „Din fericire doar pentru că scriu asta/ nu înseamnă că sunt viu”, „(Numai când hârtia se îmbibă de corpul tău se cheamă/ că scrii cu adevărat)”, „(Doar pentru că vă scrie cineva/ nu înseamnă că nu sunteți vii)”, „(Poezia e Masacrul Inocenților.)”, „(Doar pentru că notez versurile astea aici nu înseamnă/ că s-au și născut) (De fapt, înseamnă aproape sigur că// nu)”, „Poezia pansează – dar fără anestezic” – ultimul citat, dintr-un poem care, prin figura lui George Enescu cîntînd răniților în timpul primului război mondial, readuce în discuție ideea caracterului terapeutic, în sens propriu, al artei, al frumuseții.

O idee repetată, iar și iar, cu variațiuni, ca o temă muzicală:

„Cele câteva sute de creiere muribunde dizolvate în poezie i-au distrus propriul creier; inimile altora dizolvate i-au distrus propria inimă.

Nu-mi dau seama dacă asta spune că poezia e mai crudă decât muzica – sau dimpotrivă. Doar că e un dizolvant mai lent – însă mai tenace”

Sau: „Dacă literatura e miraculoasă, nu-i fiindcă explodează/ omul – ci fiindcă-l inventează”, „Să scrii e ca și când lași un sânge rău să iasă/ Distrușii reparând distruși –// homeleși ajutând pe cei cu casă/ Refugiata din gara Keleti așezată pe sacul de dormit// privind cu milă stelele rănite din cer/ O inimă privindu-și cu milă sângele putrezit// Fumegă ca o tămâie stricată canalul/ Refugiata scoțând o Biblie din rucsac// & citind-o cum și-ar citi Refugiatul din cer jurnalul”.

Una din întrebările sfîșietoare ale secolului XX și, după cum putem vedea, ba chiar, cum sîntem cu insistență făcuți să vedem e aceea a reacției în fața răului. Mai concret, care e datoria artistului, dacă nu să militeze neabătut, neprecupețindu-și forțele, pentru toate cauzele bune? Care, în final, se subordonează Cauzei. Care, la rîndul ei, nu dă doi bani pe frumusețe, pe ceea ce îndeobște se numește valoare estetică, aruncată la coș(ul de gunoi al istoriei) și înlocuită de mesaj (un exemplu din folclorul copilăriei mele, ilustrativ pentru nivelul la care putea – și poate – pătrunde propaganda: cinci bani, zece bani/ ajutați Coreea).

Aveam aici răspunsul diferit al poetului: „Chiar dacă istoria e o oroare, bunătatea există – &/ frumusețea e urma trecerii ei prin lume!”. Sau, în cazul în care nu s-a înțeles, mai amplu, mai dezvoltat:

„Frumusețea nu-i un fenomen estetic. Sau, dacă-i tratată strict ca un fenomen estetic, duce întotdeauna în artă la minorat și sterilitate – ca la decadenți sau la hermetici. Frumusețea nu capătă sens în literatură decât asociată cu problema răului. Care, evident, e una deopotrivă etică, socială, politică, economică, mistică & în atâtea alte feluri. Abia în conjuncție cu toate astea frumusețea devine cu adevărat relevantă.

Izolată de ele, e doar moft, fandoseală, sclipici, brizbriz, moartea pasiunii & artei. Împreună cu ele, devine carnea & sângele dintotdeauna ale literaturii.

(Vulnerate & invulnerabile – ca orice carne, ca orice sânge.)”

Remarcam mai demult că una din trăsăturile lui Radu Vancu e o încredere în uman(itate) frizînd naivitatea; speranța e că încrederea a rămas, naivitatea nu:

„(Ce naivă ești, poezio, ce copil mic ai rămas – după 4.000 de ani de adnotat suferința umană.)”

Cu ororile de care am avut și avem parte, fără prea multă speranță că vom scăpa de ele în cursul vieții noastre (ba chiar cu neliniștea că ne-ar putea-o scurta sau curma), viziunea poetică nu prea poate fi alta decît cea de aici: „Câtă vreme 1 om uman violează copii umani/ în fața părinților umani sigur că-i mai mișto// să fii mort decât viu Câtă vreme 1 copil uman moare la fiecare 10 secunde de malnutriție e mai// mișto să fii mort decât viu Câtă vreme 1 om uman/ orbește ursuleți & le smulge ghearele ca să scoată// bani din pozele cu el făcute de părinți umani/ pentru copiii lor umani e mai mișto să fii mort decât viu// Câtă vreme umanul umple gropi comune cu uman/ e mai mișto să fii mort decât viu Groapa comună// e mai umană decât umanul care o produce Așa cum/ poezia/ e mai umană decât umanul care o produce Inima// noastră scâncește-n gropi comune ca un ursuleț orb/ cu ghearele smulse Și-n poezii scâncește tot așa”. Ce începe așa: „Halált virágzik most a türelem. –/ Der springt noch auf, – hangzott fölöttem./ Sárral kevert vér száradt fülemen.” [În moarte înflorește-acum răbdarea –/ Ăsta mai mișcă (în germană în original), – aud deasupra-mi/ Sînge amestecat cu noroi mi se usucă la ureche] nu poate continua decît așa, sau într-un fel asemănător:

„N-am nici un plan de evadare – nici înapoi înspre viață, nici înainte, spre orice o mai fi.

Mi-am construit, din toate cuvintele astea îmbibate de sânge & carne, micul adăpost de frumusețe tocmai ca să nu fiu nevoit să mai ies din el.

Când voi putea trage ultima lespede peste el, ca pe un capac de sicriu, voi fi fericit: în sfârșit, nu voi mai pleca de aici.”

Or, cu optimismul pe care-l poate da totuși poezia, l’amor che move il sole e l’altre stelle.

[1] Radu Vancu, Kaddish, Casa de editură Max Blecher, 2023.